Regele Rock 'n' Roll-ului - Elvis Presley

Începutul carierei muzicale

După absolvirea liceului, munceşte în diferite fabrici din oraş, iar în 1953 înregistrează primul demo la Memphis Recording Service (mai târziu cunoscut sub numele de Sun Studio) contra sumei de patru dolari. Acesta conţine piesele My Happiness (Bucuria mea) şi That's When Your Heartaches Begin (Atunci încep durerile tale de inimă) şi este făcut cadou mamei sale. La începutul anului 1954 înregistrează un al doilea demo la acelaşi studio, iar în vară la sugestia patronului - Marion Keisker - înregistrează o serie de cinci single-uri printre care şi celebrul That's All Right alături de Scotty Moore (chitară) şi Bill Black (bas). Alături de aceştia obţine contracte în mici cluburi din Sud continuând totodată să lucreze şi la Crown Electric. După ce este respins la preselecţia pentru Grand Ole Opry fiind îndrumat de organizatori să se întoarcă la slujba sa de conducător de camioane, i se oferă un contract pe un an de zile pentru a cânta în fiecare săptămână în cadrul programului Louisiana Hayride realizat de KWKH Radio, principalul concurent al Grand Ole Opry. Aici îl întâlneşte pe Colonel Tom Parker, promotor şi manager cu care în 1955 va semna un contract.

În noiembrie 1955, Elvis semnează cu RCA Records, Colonel Parker negociind vânzarea tuturor înregistrărilor făcute la Sun Studio de către interpret contra imensei (în acele vremuri) sume de 40.000 de dolari plus un bonus de 5.000 de dolari pentru Presley. Cele cinci single-uri au fost relansate de către RCA, Elvis devenind cel mai mediatizat nou interpret din industria muzicală. Pe 10 ianuarie 1956, Elvis participa la o sesiune de înregistrări în studioul RCA din Nashville alături de grupul back in vocals Jordanaires, unde printre alte piese va înregistra şi Heartbreak Hotel. Single-ul Heartbreak Hotel / I Was The One este promovat de RCA şi a fost vândut în peste 300.000 de exemplare numai în primele trei săptămâni, fiind şi primul single al lui Elvis ce va înregistra vânzări de peste un milion de exemplare, aducându-i interpretului primul disc de aur.

Faimă
 
Elvis Presley în 1957

28 ianuarie 1956 este momentul primei sale apariţii într-o emisiune de televiziune Stage Show la CBS. Tot în acest an îi apare şi primul album intitulat Elvis Presley, care a ajuns foarte repede pe prima poziţie în Billboard 200 şi a rămas acolo timp de zece săptămâni. Semnează un contract pe şapte ani cu Paramount Pictures, apare la The Steve Allen Show la NBC unde cântă Hound Dog, continuă să concerteze în toată America, lansează single după single şi semnează un contract pentru o serie de trei apariţii la Ed Sullivan Show contra sumei record, în acel moment, de 50.000 de dolari. Pe 26 septembrie este proclamată Ziua Elvis Presley în oraşul natal Tupelo, iar la mijlocul lui noiembrie are loc premiera primului său film - Love Me Tender. Pelicula are un succes imens, iar Elvis primeşte recenzii favorabile din partea criticilor. A fost un an extraordinar pentru copilul minune al Americii, vânzările de pe urma numelui lui Elvis ajungând la un total de 22 de milioane de dolari, nemaivorbind de avântul pe care cariera sa l-a luat atât din punct de vedere muzical cât şi actoricesc.

Începutul anului 1957 îl găseşte lucrând la al doilea său film - Loving You. În martie cumpără Graceland, atât pentru el cât şi pentru familia sa, iar în mai începe lucrul la filmul Jailhouse Rock. Totodată cântă pentru prima data în Canada şi Hawaii, filmează King Creole la începutul anului 1958, apoi este recrutat în armata Statelor Unite pentru satisfacerea stagiului militar.

Pe 14 august 1958, Gladys Presley moare de hepatită, la doar 46 de ani. Elvis rămâne profund îndurerat. În noiembrie 1959 o cunoaşte pe Priscilla Ann Beaulieu, fată vitregă a căpitanului Joseph Beaulieu, ce tocmai fusese transferat din Texas la Weisenbadem Air Force Base unde Elvis fusese repartizat. Aceasta, în vârstă de 14 ani şi jumătate îi va deveni mai târziu soţie. La începutul lui martie 1960 este lăsat la vatră şi începe să lucreze la noul album întitulat Elvis is Back (Elvis s-a întors). începe filmările la GI Blues iar mai târziu la Flaming Star şi Wild in the Country.

mportanţă şi evenimente postmortem

Timp de 22 de ani, Regele Rock-and-Roll-ului s-a pus în slujba muzicii şi a celor din jurul său. 31 de filme şi 2 documentare, 64 de albume de studio sau live, 149 de single-uri şi nenumărate concerte; acestea sunt doar câteva din cifrele ce pot caracteriză o carieră fantastică, din care puţine realizări lipsesc. Poate doar un turneu în Europa, Asia sau Australia dar până la urmă şi acestea au fost realizate: în 1997, cu ajutorul tehnologiei s-a pus în scena un concert extraordinar numit Elvis in Concert '97 în Memphis la Mid-South Colloseum. Elvis a fost acompaniat de peste 30 dintre foştii săi colegi de turnee împreuna cu Orchestra Simfonica din Memphis. Ulterior, în 1999 a avut loc un turneu şi în Europa.

Sute de discuri de aur sau platină primite pentru numărul record de discuri vândute (peste un miliard), 14 nominalizări la premiile Grammy, dintre care trei câştigate (pentru albumul How Great Thou Art - 1967, albumul He Touched Me - 1972 şi pentru înregistrarea live a cântecului How Great Thou Art - 1974), premiul pentru întreaga carieră decernat la vârsta de numai 36 de ani sau primirea din partea United States Junior Chamber of Commerce în 1971 a titlului de Unul dintre cei zece cei mai merituoşi tineri ai naţiunii sunt numai câteva din onorurile pe care le-a primit Elvis Presley.

Postmortem, în 1984 i s-a decernat de către Blues Fundation din Memphis premiul W.C. Handy pentru păstrarea în viaţă a blues-ului în muzica sa. În 1986 a fost în primul grup de cântăreţi ce a intrat în Rock-and-Roll Hall of Fame, iar în 1998 a fost introdus în Country Music Hall of Fame. În 2001, odată cu intrarea sa în Gospel Music Hall of Fame, Presley a devenit singurul interpret membru al tuturor celor trei anuale. În 1992, Serviciul Poştal American a anunţat că imaginea lui Elvis va apărea pe un timbru poştal comemorativ. Acesta a fost lansat pe 8 ianuarie 1993 şi îl înfăţişează pe Regele Rock-and-Roll-ului în postura tânărului cântăreţ de la mijlocul anilor 1950.

În final, dar nu şi în ultimul rând, se poate vorbi despre ceea ce este mai puţin cunoscut vis-a-vis de omul Elvis. Este ştiut faptul că acesta avea obiceiul de a dărui Cadillac-uri, bani şi bijuterii, de multe ori sub impulsul momentului. Ceea ce este mai puţin ştiut este faptul că pe lângă concertele de caritate pe care le dădea periodic, mai avea obiceiul de a-i întreţine pe cei din jurul lui: prieteni, familie, chiar şi oameni străini, plătindu-le facturile şi datoriile, spitalizările, cumpărându-le case sau întreţinându-le familiile. Mulţi ani de zile acesta a dăruit mai mult de o mie de dolari pe an fiecăruia dintre chitariştii ce locuiau în Memphis, iar activitatea caritabilă a acestuia continuă şi în zilele noastre prin intermediul Elvis Presley Charitable Foundation.

sursa articolului

Honoré de Balzac

Honoré de Balzac a fost un romancier, critic literar, eseist, jurnalist şi scriitor francez.

El este considerat unul dintre cei mai mari scriitori francezi în domeniul romanului realist, romanului psihologic şi a romanului fantastic.

Apreciat de critica literară, Gérard Gengembre, G. Vannier, cât şi de filozofi ca Alain, Albert Béguin el a fost privit ca fiind un vizionar de către Albert Béguin .

Datorită complexităţii operei sale, Balzac a fost greu de încadrat, atât de critica literară din acea perioadă, cât şi de cea de astăzi, ca aparţinând unei categori deja existente, aparte.

El a creat un adevărat monument, "Comedia umană" (în franceză Comédie humaine), ciclu în a cărui componenţă intră 95 de lucrări terminate (nuvele, romane şi eseuri) şi 48 lucrări neterminate. Ideea continuităţii dintr-o lucrare în alta, a uninii, a apărut pentru prima dată în 1830, odată cu gruparea romanelor Sarrasine, Gobseck, sub titlul Scènes de la vie privée.

Primii paşi în literatură

Datorită insuficienţei banilor, tânărul Balzac s-a văzut în ipostaza de a se abţine de la multele plăceri ale tinereţii. Cu toate acestea, trăind într-o mansardă închiriată, ducându-şi traiul de pe o zi pe alta, a gusta plăcerile începuturilor meseriei sale. Într-o scrisoare adresată surorii sale Laure, el spunea: „Focul s-a aprins pe strada Lesdiguieres nr. 9, în capul unui biet flăcău, iar pompierii nu l-au putut stinge. A fost pus de o femeie pe care el n-o cunoaşte: se zice că locuieşte la Patru Naţiuni, la capătul podului Artelor; se numeşte Gloria.”

Aici are şansa de a citi şi admira „romanele populare” ale unor scriitori ca Pigault-Lebrun, Ducray-Duminil, Pixérécourt, ajungând totodată să le invidieze autorii pentru câştigurile aduse de acestea. Balzac era într-o perioadă de acumulare; la finalul celor doi ani de proba nu reuşeşte să termine decât o operă Cromwell, o tragedie în cinci acte, în versuri. Alte opere Cromwell vor mai da la lumină şi Mérimée şi Victor Hugo, dar, după el.

Se întoarce la Villeparisis, în casa părintească unde citeşte opera sa. Efectele lecturării au fost dramatice, familia considerând că tânărul Balzac nu are talent. Un fost profesor al Şcolii politehnice, prieten de familie, prezent în acea seară îl dojeneşte: „Fă orice, numai literatură nu!”

Familia îi interzice întoarcerea la Paris, datorită slăbiciunii lui, efectele vieţii austere, a mizeriei şi a sărăciei îşi spun cuvântul. Tânărul Balzac se reface rapid în confortabila casă părintească şi nu mai are decât un singur gând: să devină independent.

În perioada petrecută la Villeparisis se îndrăgosteşte de Laure de Berny (pagina în franceză pentrufr:Laure_de_Berny, pagina conţine şi portretul ei), o femeie la 45 de ani, venită împreună cu soţul şi cei nouă copii la Villeparisis pe întreaga durată a verii. Deşi situaţia doamnei de Berny o constrânge, tânărul Balzac ajunge prin perseverenţa declaraţiilor să şi-o facă amantă.

Doamna de Berny a fost, poate, singura femeie ce l-a iubit cu adevărat. Balzac a avut încredere în ea, iar ea, i-a călăuzit paşii spre lumea şi gloria către care aspira. Până la ruperea relaţiei, odată cu împlinirea vârstei de 55 de ani a doameni Berny, ea a avut rolul de a îi ghida munca, citea manuscrisele şi adnota simplu: „prost” sau „frază de refăcut”.

Balzac îşi crează relaţii printre tinerii scriitori ai Parisului: Le Poitevin de l’Egreville, Horace Raison, Etienne Arago; este presupusă lansarea unor „romane populare” în colaborare cu aceştia sub pseudonim. În 1823 Balzac publica romane comerciale, cu pseudonimul Horace de Saint-Aubin, cum ar fi: Ultima zână sau Noua lampă fermecată.

În 1824 publica – semnat cu acelaşi pseudonim Horace de Saint-Aubin – Anette şi criminalul, şi o nouă ediţie din Vicarul din Ardeni, un nou roman Wan-Chlore al cărui subiect, rivalitatea dintre o mamă despotică şi fiica sa, va deveni substanţa multora dintre „scenele” sale. După cum va afirma mai târziu sora lui, Balzac scrie în acei ani de început peste patruzeci de lucrări, care însă, nu aduc câştigurile mult visate.

Avid de bani, Balzac se lansează în afaceri. Planurile sale nu sunt rele, un realist putând face avere speculând ideile respective: o editură menită să tipărească în condiţii excepţionale, folosind toate inovaţiile moderne din tehnica grafică, operele marilor clasici francezi. În asociere cu librarul Urbain Canel tipăreşte o ediţie completă din opera lui Moliere şi una din cea a lui La Fontaine, ediţii ce l-au costat aproximativ 10 000 de franci, dar din care nu se vând, într-un an, din pricina sabotajului iniţiat de concurenţă decât douăzeci de exemplare. Pentru a-şi zdrobi concurenţa Balzac cumpără o imprimerie pe str. Maris-Saint-Germain (azi str. Visconti) nr. 17, şi îl angajează pe Barbier, fost maistru tipograf să se ocupe de partea tehnică.

Activul întreprinderii lui Balzac marchează 67 000 de franci, iar pasivul 113 000. Nu se descurajează, ia un alt asociat, Laurent, şi mai cumpără şi o turnătorie de litere. Dar, comenzile nădăjduite nu sosesc, clienţii existenţi plătesc greu, creditul încetează şi falimentul e iminent. Datoriile lui Balzac ating în acel moment suma de 90 000 de fraci, suma, acoperită parţial de mama lui, care îi oferă 45 000 de franci, -sărăcind pentru tot restul vieţii, fiind nevoită la bătrâneţe să se întreţină din pensia acordată de nora sa de 3000 de franci - , restul de 45 000 de franci urmând a fi acoperit de doamna de Berny, care pentru a face rost de bani îşi girează aproape toate bunurile.

Astfel Balzac datora acum suma de 90 000 de franci, la care trebuia să se plătească o dobândă anuală de 6000, fără a pune în calcul cei 3000 de franci necesari strictei sale existenţe.

După ruinarea viselor de afaceri, singura soluţie care-i rămâne lui Balzac este scrisul. Pleacă în Bretania la un vechi prieten de familie, generalul baron de Pommereul. În casa călduroasei gazde el scrie prima carte semnată H. Balzac: Le dernier chouan ou la Bretagne en 1800, carte ce va apărea mai apoi în patru volume un an mai târziu în 1828.

La 18 iunie 1829 moare bătrânul Balzac. În vila de la Bouleauniere a doameni de Berny, Honore scrie La paix du menage (Pacea căsniciei). În octombrie, în satul, şi poate şi la castelul Maffliers al unei noi susţinătoare ducesa d’Abrantes, scrie povestirea Gloire et malheur (Glorie şi nefericire). Se întoarce la Paris unde scrie Le bal de Sceaux ou Le Pair de France, al cărui subtitlu a fost suprimat mai târziu. Publica Physiologie du mariage ou Meditation de philosophie eclectique sur le bonheur et le malheur conjual. Gloria începe să se schiţeze, deşi, pe ultimele sale lucrări nu încasase decât 1000 de franci.

mai multe informatii click aici

Vladimir Ilici Lenin

Vladimir Ilici Lenin  numele de familie originar: Ulianov  (22 aprilie (10 aprilie (stil vechi)) 1870 – 21 ianuarie 1924), a fost un revoluţionar rus care a condus partidul bolşevic, primul Premier al Uniunii Sovietice şi fondatorul ideologiei cunoscute sub numele de leninism.

„Lenin” a fost unul dintre pseudonimele sale. Se crede că l-a creat ca să demonstreze antagonismul faţă de Gheorghi Plehanov, care folosea pseudonimul Volghin, după râul Volga; Lenin a ales râul Lena care este mai lung şi care curge în direcţia opusă. În orice caz, sunt multe teorii despre provenienţa pseudonimului său, iar Lenin nu a explicat niciodată alegerea sa. Uneori, în Occident, este în mod eronat numit "Nikolai Lenin", deşi niciodată nu a purtat acest nume în Rusia.

Tinereţea

Lenin s-a născut în Simbirsk, Rusia. Tatăl său, Ilia Nicolaevici Ulianov (1831 - 1886), a fost funcţionar civil superior în domeniul educaţiei, care a militat pentru democraţie şi educaţie liberă universală în Rusia; mama sa , Maria Alexandrovna Ulianovna (1835 - 1916), avusese numele premarital "Blank". Provenienţa etnică şi religioasă a lui Lenin era foarte variată: avea ascendenţă calmîcă prin bunicii paterni, germană, prin bunica maternă, care era luterană, precum şi evreiască prin bunicul matern (care s-a convertit la creştinism). Vladimir Ilici Ulianov (Lenin) a fost botezat după ritul bisericii ortodoxe ruse.

În copilărie, Vladimir Ilici Ulianov (Lenin) s-a remarcat la studiile de latină şi greacă. În mai 1887, fratele său mai mare, Alexandr Ulianov, a fost condamnat la moarte prin spânzurare pentru participarea la un complot cu scopul asasinării ţarului Alexandru al III-lea. Acest eveniment l-a radicalizat pe Vladimir Ilici şi, la sfârşitul aceluiaşi an, a fost arestat şi exmatriculat de la Universitatea din Kazan pentru participarea la un protest studenţesc. El a continuat să studieze în particular, iar în 1891 a primit licenţa pentru practicarea avocaturii.

Secrete financiare

Nici în Rusia, nici în străinătate, Lenin nu a cunoscut lipsurile materiale. Pe toată perioada exilului el nu a muncit nici măcar o singură zi; a călătorit mult (Berna, Paris, Bruxelles, Zürich, Londra, Stockholm, Berlin, insula Capri, etc), a locuit la hoteluri sau în case închiriate în staţiuni de odihnă. De unde proveneau banii care-i asigurau un trai fără griji?

În ianuarie 1892 tânărul Vladimir Ilici Ulianov a fost angajat ca asistent al avocatului pledant A. N. Hardin, în slujba căruia a lucrat numai 18 luni. În momentul în care a izbucnit Revoluţia din Octombrie, Lenin era angajat de mai puţin de doi ani.

Trăia Lenin din resursele mamei sale? Maria Alexandrovna Ulianova era pensionară, văduva unui consilier de stat deţinător al Ordinului Stanislas clasa I. Ea mai moştenise de la soţul ei o treime din moşia Kokuşkino. Această cotă din moşie a fost vândută, iar banii au fost depuşi în cele din urmă într-o bancă. Numai că mama lui Lenin a călătorit, la rândul ei, mult, de trei ori în Elveţia, Germania şi Franţa, de două ori fiind însoţită de fiica sa, Maria (Maniaşa). Aceasta din urmă a petrecut aproape doi ani în Germania şi Franţa.

Surse serioase de venituri nu puteau fi articolele publicate în presa revoluţionară rusă (precum Iskra). Sursa lui principală de venituri a fost desigur fondul special al Partidului, fond despre care nu se pomeneşte niciodată în actele oficiale, dar a cărui existenţă este recunoscută de Lenin în bogata lui corespondenţă.

Acest fond era alimentat din cotizaţiile membrilor de partid, din donaţii particulare, (precum cele ale lui Maxim Gorki sau cea cunoscută ca Afacerea Schmidt, dar mai ales din exproprieri revoluţionare, în fapt, delapidări sau atacuri banditeşti asupra birourilor de poştă, a caselor de bilete din gări şi asupra băncilor. Cea mai cunoscuta expropriere a fost atacul asupra a două camioane cu bani, la 26 iunie 1907 în Piaţa Erevan din Tiflis, când au fost furate 340.000 de ruble de către o echipă condusă de Stalin.

Controlul asupra acestui fond special, la care Lenin n-a renunţat nici în timpul exilului şi nici după victoria revoluţiei bolşevice, a fost unul dintre merele discordiei care a împiedicat

Şeful statului sovietic

La 8 noiembrie 1918 Lenin a fost ales Preşedinte al Consiliului Comisarilor Poporului de către Congresul Sovietului Rus. În faţa ameninţării invaziei germane, Lenin a fost de părere că Rusia trebuie să semneze imediat un tratat de pace. Alţi lideri veterani bolşevici, precum Buharin, apărau ideea continuării războiului, cu scopul de a stârni revoluţia în Germania. Troţki, care a condus negocierile, era pentru o poziţie de mijloc, fiind de acord cu un tratat de pace care să stipuleze condiţia nici unui câştig teritorial pentru vreo parte din conflict. După ce negocierile au eşuat, Germania a lansat o invazie care a avut ca rezultat pierdera unei importante părţi din teritoriile vestice ale Rusiei. Ca un rezultat al acestei situaţii, Lenin a câştigat sprijinul majorităţii liderilor bolşevici şi Rusia a semnat, în cele din urmă, în condiţii dezavantajoase Tratatul de la Brest-Litovsk (martie 1919).

Acceptând că sovietele sunt singurele forme legitime de guvernare muncitorească, Lenin a întrerupt activitatea Adunării Constituante Ruse. Aici, bolşevicii pierduseră la vot, câştigătorul alegerilor fiind Partidul Socialist Revoluţionar. Mai târziu, aceştia din urmă s-au divizat în două fracţiuni, una de stânga, pro-soviete, şi alta de dreapta, anti-soviete. Bolşevicii aveau majoritatea în Congresul Sovietelor şi au format o coaliţie guvernamentală cu socialiştii revoluţionari de stânga. În cele din urmă, coaliţia lor însă s-a prăbuşit, după ce socialiştii-revoluţionari s-au opus tratatului de pace de la Brest-Litovsk, ei încercând chiar, prin alianţe cu alte partide, să răstoarne guvernul sovietelor. Situaţia a degenerat, iar partidele non-bolşevice (şi chiar unele grupuri socialiste) au încercat în mod activ să răstoarne guvernul sovietelor. Lenin a reacţionat încercând să le oprească activităţile.

La 30 august 1918, Fania Kaplan, membră a Partidului Socialist Revoluţionar, s-a apropiat de Lenin după ce acesta luase cuvântul la un miting şi se îndrepta către maşina sa. Ea l-a strigat pe Lenin şi, când acesta s-a întors să-i răspundă, a tras trei focuri de revolver asupra lui, dintre care două l-au nimerit pe liderul bolşevic în umăr şi în ureche. Lenin a fost dus în apartamentul său privat din Kremlin, el refuzând să rişte sa meargă la spital, deoarece credea că şi acolo este aşteptat de alţi asasini. Au fost convocaţi doctorii, dar ei au decis că era prea riscant să extragă gloanţele. În cele din urmă Lenin şi-a revenit, dar sănătatea sa s-a deteriorat în continuu, începând din acel moment, şi se crede că incidentul a contribuit la atacurile cerebrale de mai târziu.

În martie 1919, Lenin şi veteranii bolşevici s-au întâlnit cu revoluţionarii socialişti din întreaga lume şi au format Internaţionala Comunistă. Membrii Internaţionalei Comuniste, inclusiv Lenin şi bolşevicii, s-au deprins din mai larga mişcare socialistă. Din acel moment ei au fost cunoscuţi cu numele de comunişti. În Rusia, Partidul Bolşevic a fost redenumit "Partidul Comunist Rus (Bolşevicii)", care a devenit mai apoi Partidul Comunist al Uniunii Sovietice.

În această perioadă, în toată Rusia se desfăşura cu furie un război civil. Un mare număr de forţe politice şi sprijinitorii acestora au luat armele în mâini pentru a sprijini, respectiv pentru a răsturna guvernul. Deşi în războiul civil au fost implicate mai multe fracţiuni, cele mai importante două forţe au fost Armata Roşie (comuniştii) şi Armata Albă (monarhiştii). Puterile străine, precum Franţa, Marea Britanie, Statele Unite şi Japonia au intervenit, de asemenea, în război (de partea albilor). În cele din urmă, Armata Roşie a ieşit învingătoare, zdrobind forţele Albilor şi ale aliaţilor acestora, în 1920, (deşi elemente mai puţin importante ale monarhiştilor au mai rămas active câţiva ani).

În ultimele luni ale anului 1919, succesele din războiul civil l-au convins pe Lenin că era timpul să exporte revoluţia în vestul Europei, dacă era necesar chiar prin forţă. Proaspătul stat independent polonez, A doua Republică Poloneză, era sub influenţa puternică a omului de stat Józef Piłsudski, care visa la o federaţie ("Federaţia Międzymorze") care ar fi putut cuprinde Polonia, Lituania, Ucraina de vest (cu centrul la Kiev) şi alte ţări din Europa Centrală şi din Europa de Răsărit apărute după prăbuşirea imperiilor la sfârşitul Primului Război Mondial. Scopul acestei federaţii ar fi fost acela de a apăra membrii săi de orice ameninţare imperialistă atât dinspre Rusia, cât şi dinspre Germania. Când Polonia a început să-şi reocupe teritoriile estice anexate de Rusia în timpul împărţirilor Poloniei de la sârşitul secolului al XVIII-lea şi au izbucnit luptele cu bolşevicii pentru controlul Ucrainei şi a provinciilor adiacente, având revoluţia din Germania în plină desfăşurare, Lenin a apreciat că era timpul şi locul perfect "să testeze Europa cu baionetele Armatei Roşii". Războiul Polono-Rus a început în 1919. Lenin a văzut Polonia ca pe un pod pe care Armata Roşie trebuia să-l traverseze pentru a face legătura dintre Revoluţia Rusă şi sprijinitorii comunişti din Revoluţia Germană, pentru a acorda ajutor altor mişcări comuniste din Europa Occidentală. Aceste planuri au fost însă abandonate după înfrângera din bătălia de la Varşovia şi pacea cu Polonia a fost semnată în 18 martie 1921, la Riga.

Anii lungi de război şi-au pus pecetea pe Rusia şi, într-un final, cea mai mare parte a ţării era în ruine. În martie 1921, Lenin a înlocuit politica comunismului de război, (care fusese folosită pe perioada războiului civil), cu aceea a Noii Politici Economice (NPE), în încercarea de a reconstrui industria şi, in mod special, agricultura. Dar în aceeaşi lună s-a petrecut şi înăbuşirea răscoalei marinarilor din Kronstadt.

[sursa + continuare]

Tudor Arghezi

Tudor Arghezi (n. 21 mai 1880, Bucureşti - d. 14 iulie 1967) a fost un scriitor român cunoscut pentru contribuţia sa la dezvoltarea poeziei şi a literaturii pentru copii. Numele său adevărat este Ion N. Theodorescu, iar pseudonimul său, Arghezi, provine, explică însuşi poetul, din Argesis - vechiul nume al Argeşului. Ovid S. Crohmălniceanu propunea în studiul consacrat operei poetului din Istoria literaturii române între cele două războaie mondiale o altă explicaţie, pseudonimul ar proveni din unirea numelor a doi celebri eretici, Arie şi Geza.

Primii ani

Tudor Arghezi a debutat în anul 1896, publicând versuri în revista Liga Ortodoxă, condusă de Alexandru Macedonski cu pseudonimul Ion Theo. La scurt timp de la debut, Macedonski afirma despre tânărul poet:

"Acest tânăr, la o vârstă când eu gângăveam versul, rupe cu o cutezanţă fără margini, dar până astăzi coronată de cel mai strălucit succes, cu toată tehnica versificării, cu toate banalităţile de imagini şi idei, ce multa vreme au fost socotite, la noi şi in străinătate, ca o culme a poeticii şi a artei.

Interdicţii şi reabilitări

În 1948 apare în ziarul PCR Scânteia, în patru episoade consecutive, celebrul articol al lui Sorin Toma, fiul poetului proletcultist A. Toma, intitulat "Poezia putrefacţiei sau putrefacţia poeziei", în care, printre altele, acuzînd pestilenţialul poetic al lui Tudor Arghezi, autorul sancţioneazã un "urât mirositor vocabular". Articolul se încheie cu o veritabilă ameninţare cu moartea. Scriitorul va fi interzis imediat după publicarea acestuia şi se retrage din viaţa publică în casuţa lui de la Mărţişor unde supravieţuieşte din vânzarea cireşelor.

În perioada 1952 - 1967 poetul va fi "reabilitat" treptat, la sugestia lui Gheorghe Gheorghiu Dej, este distins cu premii şi titluri, ales membru al Academiei Române, sărbătorit ca poet naţional la 80 şi 85 de ani. S-a bucurat de mari avantaje în regimul comunist, ca şi Mihail Sadoveanu, colaborând cu autorităţile şi scriind poezii sociale pe placul acestora. Publică poemul "1907 - peizaje", "Cântare omului", "Stihuri pestriţe", "Poeme noi", "Cu bastonul prin Bucureşti". În 1967, poetul moare, fiind înmormântat, alături de Paraschiva, soţia sa, în grădina casei din Str. Mărţişor. Funeralii naţionale. Casa a rămas până astăzi muzeu, fiind menţinut de fiica sa, Mitzura Arghezi.

lucrari 

Cuvinte potrivite, poezii, 1927
Icoane de lemn, tablete, 1929
Poarta neagră, tablete, 1930
Cartea cu jucării, poeme pentru copii
Tablete din Ţara de Kuty, povestiri swiftiene, 1933
Ochii Maicii Domnului, 1934
Cărticica de seară, poezii, 1935
Cimitirul Buna-Vestire, roman parabolic, 1934
Versuri, 1936
Ce-ai cu mine vântule?, 1937
Lina, roman, 1942
Eminescu, studiu critic, 1943
Versuri alese, 1946
Bilete de papagal, 1946
Prisaca, 1948, poeme pentru copii
1907-Peizaje, 1955
Pagini din trecut, publicistică, 1955
Cântare omului, 1955
Frunze, 1961
Poeme noi, 1963
Cadenţe, 1964
Silabe, 1965
Răzleţe, 1965
Versuri lungi, 1965
Ritmuri, 1966
Litanii, 1967
Noaptea, 1967.

sursa

Nikola Tesla

Nikola Tesla (n. 10 iulie 1856, satul Smiljan, în apropiere de Gospić, Croaţia, pe atunci Graniţa Militară Croată - d. 7 ianuarie 1943, New York) a fost un inventator, fizician, inginer mecanic şi inginer electrician american de origine sârbă. Unele surse afirmă că ar fi fost de origine istro-română. Tesla este considerat ca fiind unul dintre cei mai mari oameni de ştiinţă ai sfârşitului de secol 19 şi începutului de secol 20. Invenţiile, precum şi munca teoretică ale lui Tesla au pus bazele cunoştinţelor moderne despre curentul alternativ, puterea electrică, sistemele de curent alternativ, incluzând sistemele polifazate, sistemele de distribuţie a puterii şi motorul pe curent alternativ, care au determinat cea de-a doua Revoluţie Industrială.
Una dintre cele mai importante invenţii ale sale este generatorul de curent alternativ, contribuind de asemenea la construirea hidrocenteralei de lângă Cascada Niagara.

În Statele Unite ale Americii, faima lui Tesla rivalizează în istorie şi cultură populară cu cea a altui mare inventator Thomas Edison. După demonstraţia sa de transmisie de semnale fără fir în anul 1893 şi după ce a câştigat în "Războiul Curenţilor", dovedind avantajele transmisiei la distanţă a curentului alternativ, în comparaţie cu curentul continuu, al cărui adept era Edison, el a fost recunoscut ca cel mai mare inginer electrician al Americii. O mare parte din munca sa de început a pus bazele ingineriei electrice moderne, iar descoperirile sale ştiinţifice sunt de o importanţă colosală. Cum niciodată nu s-a priceput la administrarea veniturilor proprii, Tesla a murit sărac şi uitat la vârsta de 86 de ani. În ultimii ani de viată, Tesla era privit ca un om de ştiinţă nebun remarcându-se prin declaraţii bizare despre posibile dezvoltări ştiinţifice.

Amprenta lui Tesla poate fi observată în civilizaţia modernă oriunde este folosită electricitatea. Pe lângă descoperirile sale despre electromagnetism şi inginerie, Tesla este considerat un pionier în domeniile roboticii, balisticii, ştiinţa calculatoarelor, fizicii nucleare şi fizicii teoretice. Tesla considera cercetarea diferitelor întrebări ridicate de către ştiinţă drept cea mai nobilă metodă de îmbunătăţire a condiţiei umane cu ajutorul principiilor ştiinţei şi progresului industrial şi una care să fie compatibilă cu natura. Totuşi, o parte din munca sa a fost ultilizată într-un mod mai puţin ortodox şi într-un mod controversat, pentru a susţine pseudo teorii ştinţifice, teorii despre OZN-uri şi ocultism-ul New Age.

[SURSA]

Michelangelo Buonarroti

Michelangelo Buonarroti (n.6 martie 1475, Caprese, Provincia Arezzo - d.18 februarie 1564, Roma), alături de Leonardo da Vinci, cel mai important artist în perioada de vârf a Renaşterii italiene. Geniul său universal este deopotrivă oglindit de pictură, desen, sculptură şi arhitectură. A scris şi poezii, în special în genul sonetului şi madrigalului.

Michelangelo Buonarroti a fost al treilea din cei cinci fii ai lui Lodovico di Buonarroti Simoni şi ai Francescăi di Neri di Miniato del Sera. După întoarcerea la Florenţa, de unde provenea familia lor, Michelangelo este lăsat în grija unei doici. Aceasta fiind fiică şi soţie de pietrar, i-a insuflat micului Michelangelo dragostea pentru marmură. Această pasiune timpurie îl determină să părăsească şcoala, deşi părinţii lui ar fi dorit ca el să studieze gramatica şi să se consacre studiilor umaniste. Datorită prietenului său, pictorul Francesco Granacci, Michelangelo descoperă pictura şi, în 1488 este dat la ucenicie în cel mai vestit atelier de pictură din Florenţa aparţinând lui Domenico Ghirlandaio. În acea perioadă, acesta, împreună cu fratele său David, executa frescele din biserica Santa Maria Novella. Totuşi, dorinţa de a lucra în marmură nu-l părăseşte; are paisprezece ani când începe să studieze sculptura pe lângă Bertoldo di Giovanni, un elev al lui Donatello, pe baza statuilor antice aflate în grădina lui Lorenzo de Medici, supranumit Il Magnifico, conducătorul politic al Florenţei. În palatul acestui bogat mecena, protector al artelor, are posibilitatea de a cunoaşte pe artiştii care veneau la curte, devenită un centru important de cultură umanistă. Printre aceştia sa afla şi poetul Angelo Poliziano, cu care Michelangelo poartă discuţii despre Homer, Virgiliu, despre Dante şi Petrarca.

Michelangelo va locui la familia Medicilor între anii 1489-1492. În această perioadă realizează Lupta centaurilor şi Madona della Scala. După moartea lui Lorenzo Magnificul, părăseşte palatul şi se întoarce la casa părintească. Florenţa traversează în acea vreme o perioadă tulbure, în care timp Michelangelo pleacă pentru un an la Veneţia, după ce s-a oprit pentru un timp în Bologna, unde are ocazia să admire operele lui Jacopo della Quercia şi realizeaza trei sculpturi pentru catedrala San Petronio. Se întoarce la Florenţa în 1495, o dată cu restabilirea păcii, şi - în timp ce Savonarola condamna în predicile sale luxul şi imoralitatea - Michelangelo realizeaza sculptura Bachus beat. În anul 1496, se duce pentru prima dată la Roma, unde primeşte câteva comenzi de sculptură din partea cardinalului Riario şi a bancherului Jacopo Galli. Sculptează pentru bazilica Sfântul Petru celebra Pietà, a cărei frumuseţe îi va face pe contemporanii artistului să-i recunoască geniul. În anul 1501, revenind la Florenţa, realizează statuia lui David, precum şi alte opere de sculptură şi pictură, printre care Tondo Doni şi Tondo Pitti, care trezesc admiraţia concetăţenilor săi.

În anul 1505, papa Iuliu al II-lea îl cheamă la Roma, dându-i comanda realizării unui monumental mausoleu, în care arhitectura să se îmbine , după maniera clasică, cu sculptura. Stă opt luni la Carrara pentru a alege cele mai bune blocuri de marmoră. La acest proiect va lucra, cu întreruperi, timp de patru decenii, desăvârşindu-l abia în anul 1545. Papa Iuliu II îl însărcinează în 1508 cu pictura boltei Capelei Sixtine din Palatul Vatcanului, proiect gigantic la care Michelangelo va lucra timp de patru ani.

În anii următori, Michelangelo se dedică realizării decoraţiilor pentru faţada bisericii San Lorenzo din Florenţa, rămase însă în stare de proiect, şi construirii unei sacristii cu mormântul ducelui Lorenzo de Urbino. Cunoscut deja sub numele de Il Divino, începe în anul 1521 lucrările la cavoul familiei de Medici. Între timp Florenţa devine din nou republică, însă va fi curând asediată de detaşamentele papale şi imperiale. Michelangelo primeşte funcţia de inspector al fortificaţiilor. Florenţa capitulează în anul 1530 şi de Medici revin la putere. Papa Clement al VII-lea, care face parte din această familie, îi trece artistului cu vederea participarea activă la apărarea oraşului asediat. Michelangelo revine la lucrările desfăşurate în biserica San Lorenzo şi la finisarea cavourilor familiei de Medici, lucrări care îl vor absorbi vreme de câţiva ani.

În anul 1534, papa Clement al VII-lea îl aduce din nou la Roma, unde Michelangelo va rămâne până la sfârşitul vieţii. Papa îl însărcinează cu pictarea peretelui altarului din Capela Sixtină cu tema Judecăţii de Apoi. Când la 31 octombrie 1541 papa Paul al II-lea, urmaşul papei Clement, dezveleşte pictura, toţi cei prezenţi rămân uimiţi în faţa tabloului apocaliptic cu peste trei sute de personaje, dominat de figura lui Iisus-Judecătorul Suprem. Nu au lipsit nici vocile de dezaprobare a celor care au fost revoltaţi de goliciunea personajelor, considerând opera ca pe o blasfemie.

În anul 1549 este numit de papă "arhitect-şef şi constructor al bisericii Sfântul Petru", pentru a continua construirea bazilicii, începută de Bramante. Până la sfârşitul vieţii se ocupă mai mult de arhitectură: termină construcţia palatului Farnese, execută planurile pentru sistematizarea pieţii Capitoliului şi pentru cupola bazilicei Sfântul Petru. Ultimele sale sculpturi tratează din nou tema Pietà (pentru Domul din Florenţa şi altele). Michelangelo Buonarroti moare la Roma la 18 februarie 1564, la vârsta de 89 de ani. Conform dorinţei artistului, corpul său va fi dus la Florenţa, unde va fi depus într-o criptă a bisericii Santa Croce.

Sculptura a reprezentat totdeauna marea pasiune a lui Michelangelo. În anul 1504, graţie grupurilor statuare Pietà şi David, dobândise deja renumele de sculptor atât la Roma cât şi la Florenţa.

Pietà (1499, realizată de Michelangelo la vârsta de 24 de ani, se îndepărtează cu mult de modul tradiţional de prezentare a Fecioarei Maria, care apare foarte tânără, cu trăsături imaculate. Suferinţa ei înobilează dragostea şi frumuseţea, cufundată în durere, stă cu capul uşor aplecat, ţinând tragic în braţe trupul inert al fiului, care pare să curgă ca o undă de pe genunchii ei. Sculptura s-a dovedit a fi o capodoperă a genului şi contemporanii au recunoscut imediat geniul artistului.

Statuia lui David (1501-1504) a fost realizată din însărcinarea consiliului municipal al Florenţei. David apare ca un personaj plin de energie şi forţă, chipul minunat finisat şi privirea îndreptată către stânga îi conferă un aspect hotărât şi brav. Cioplit într-un bloc de marmoră având o înălţime de patru metri, personifică forţa şi siguranţa. A fost nevoie de trei zile pentru a transporta statuia în piaţa Signoria din centrul Florenţei. În anul 1873, pentru a-l proteja de intemperii, originalul va fi mutat în interiorul Muzeului Academiei de Belle-Arte, locul lui din piaţă fiind ocupat de o copie.
Alte opere sculpturale ale lui Michelangelo sunt Moise (în biserica San Pietro in Vincoli, Roma), Sclav înlănţuit şi Sclav murind (prevăzuţi pentru mausoleul papei Iuliu al II-lea, în prezent în Muzeul Luvru di Paris), grupul statuar Ziua şi Noaptea, Amurgul şi Aurora la mormântul lui Giuliano de Medici, Il Pensioroso (Gânditorul) reprezentându-l pe Lorenzo Magnificul, grupul de sclavi (aşa zişii Giganţi), sculpturi neterminate aflate în Muzeul Academiei din Florenţa. Ultimele sculpturi cu tema Pietà se deosebesc de cea din tinereţe printr-un dramatism impresionant.

Pictura

Până a-şi câştiga renumele de pictor remarcabil, Michelangelo dobândise deja gloria sa ca sculptor. Una dintre primele sale lucrări de pictură şi chiar unul dintre puţinele tablouri ale artistului - Michelangelo făcând mai ales pictură murală sub formă de frescă - este La Sacra Famiglia (Sfânta Familie), cunoscută şi sub numele de Madonna Doni sau Tondo Doni (Tondo în limba italiană derivă din rotondo, însemnând rotund). Un tondo este pictat în cerc, pe lemn fixat într-o ramă sculptată. În tabloul lui Michelangelo, membrii Sfintei Familii sunt trataţi în manieră sculpturală şi se diferenţiază în mod clar de celelalte personaje care populează fundalul, unde siluetele sunt realizate mai puţin plastic şi culorile sunt estompate. Artistul conferă tabloului trăsături specifice artei antice, revoluţionând iconografia respectivei scene religioase tradiţionale. Raportarea la antichitate este caracteristică Renaşterii, fascinată de vechea cultură greco-romană.

"Poţi să citeşti toate tratatele despre frumuseţea sublimă, şi tot nu vei înţelege această noţiune. Intră însă în Capela Sixtină şi roteşte-ţi privirea: aici vei descoperi frumuseţea în esenţa ei pură" (E. Castelar y Ripoll, 1872). Michelangelo a lucrat timp de patru ani la zugrăvirea boltei Capelei Sixtine, o suprafaţă de aproape 500 de metri pătraţi, depunând un efort istovitor. Renunţă la ajutoarele pe care le adusese de la Florenţa şi în cea mai mare parte lucrează singur. Frescele Capelei Sixtine au fost sfinţite cu ocazia sărbătorii Tuturor Sfinţilor, în anul 1512. Giorgio Vasari povesteşte: "Aflând că vor fi descoperite frescele, s-a adunat toată suflarea să privească picturile, rămânând cu toţii muţi de încântare." Partea centrală, pe axa bolţii, cuprinde nouă scene biblice: Dumnezeu desparte lumina de întuneric, Crearea aştrilor, Dumnezeu desparte apele de pământ, Crearea lui Adam, Crearea Evei, Păcatul originar şi Izgonirea din rai, Jertfa adusă de Noe lui Dumnezeu, Potopul şi Beţia lui Noe. De ambele părţi ale acestor picturi sunt înfăţişate sibile şi prooroci. Michelangelo foloseşte culori strălucitoare care, după renovarea Capelei Sixtine în anul 1990, şi-au recăpătat în întregime prospeţimea.

Decorarea pereţilor altarului din Capela Sixtină - o suprafaţă măsurând 17 metri în lungime şi 13 metri în lăţime - reprezintă Judecata de Apoi. Michelangelo realizează primele schiţe în anul 1534 şi se apucă de pictat în vara anului 1536, pentru a termina fresca în toamna anului 1541. Actul final al istoriei omenirii este înfăţişat ca o înspăimântătoare tragedie cosmică, umanitatea apare disperată şi îndurerată, cutremurată de perspectiva condamnării veşnice. Vreme de mulţi ani, această operă va fi umbrită de prejudecăţile puritane ale epocei. În anul 1564, papa Pius al IV-lea a poruncit să se picteze o draperie menită să acopere goliciunile personajelor. Creaţia lui Michelangelo a rămas neînţeleasă vreme de două secole şi adesea a fost acuzată ca fiind "perversă" sau că "încalcă convenienţele".

Michelangelo avea 75 de ani când afirma: "Pictura, şi mai ales fresca, nu este o ocupaţie pentru cei ce au trecut de o anumită vârstă". Tocmai terminase de pictat frescele destinate capelei private a papei Paul al III-lea, cunoscută şi sub numele de Capela Paulină. Frescele prezintă momente importante din viaţa apostolilor care au fundat Biserica Catolică: crucificarea Sfântului Petru şi convertirea lui Saul.

Arhitectură

În anul 1535 lui Michelangelo i se acordă titlul de "arhitect, sculptor şi pictor de frunte al palatului papal". În 1539 contribuie la sistematizarea pieţei Capitoline din Roma, proiectul său a început totuşi să se realizeze abia în 1560 şi s-a definitivat în secolul al XVII-lea. Alte opere arhitecturale ale lui Michelangelo sunt: Capela familiei de Medici şi Librăria Laurentină din Florenţa, Palatul Farnese şi cupola Catedralei Sfântul Petru din Roma, după modelul cupolei Domului din Florenţa realizată de arhitectul Filippo Brunelleschi.

Ultimul proiect arhitectonic al lui Michelagelo este biserica Santa Maria degli Angeli e dei Martiri din Roma, ridicată pe locul uneia dintre sălile aparţinând Băilor lui Diocletian. Construcţia a fost realizată la cererea Papei Pius IV formulată în 1561. Pentru a folosi coloanele originale din granit, Michelangelo a înălţat podeaua cu 2 m. Bolta centralã, ridicatã de artist în 1571, este albă, lipsitã de picturi sau ornamente, dar plină de maiestate, bine conservată şi astăzi. Acest proiect, de o mareţie cu adevărat impresionantă, nu a fost finalizat de Michelangelo datorită morţii artistului.

Opera poetică

Genialitatea lui Michelangelo reflectată în artele plastice îşi găseşte corespondenţa şi în creaţia literară. Sonetele sale, dedicate tânărului Tommaso de Cavalieri sau amintirii adoratei Vittoria Colonna, sunt pline de sensibilitate dar şi de anxietate, exprimând lupta între idealurile platonice şi dorinţa fizică imanentă. Au fost publicate în 1623 de strănepotul său, Michelangelo cel Tânăr, într-o formă deformată: toate pronumele masculine schimbate în formă feminină, spre a ascunde aspectul homoerotic al poemelor. Abia în 1893 au fost restaurate în forma lor originală şi traduse în limba engleză de John Addington Symonds. O admirabilă traducere în limba română a sonetelor - le Rime - aparţine poetului C.D. Zeletin.

[SURSA]

Pitagora

Pitagora (c. 580 î.Hr. - c.500 î.Hr.) a fost un filozof şi matematician grec, originar din insula Samos, întemeietorul pitagorismului, care punea la baza întregii realităţi teoria numerelor şi a armoniei. A fost şi conducătorul partidului aristocratic din Crotone (sudul Italiei). Scrierile sale nu s-au păstrat. Tradiţia îi atribuie descoperirea teoremei geometrice şi a tablei de înmulţire, care îi poartă numele. Ideile şi descoperirile lui nu pot fi deosebite cu certitudine de cele ale discipolilor apropiaţi.

Pitagora a fost un mare educator şi învăţător al spiritului grecesc şi se spune că a fost şi un atlet puternic, aşa cum stătea bine atunci poeţilor, filosofilor (de exemplu, Platon însuşi) şi comandanţilor militari etc.

Pitagora era ionian, originar din insula Samos, dar a emigrat la Crotone, în Italia de sud, unde a întemeiat şcoala ce-i poartă numele, cea dintîi şcoală italică a Greciei antice.

Pitagora pare să nu fi scris nimic. Doctrina filosofică a pitagorismului ne este totuşi destul de bine cunoscută din lucrările lui Aristotel şi Sextus Empiricus, precum şi din lucrări ale pitagoricienilor de mai tîrziu. Totuşi, nu se poate stabili cu precizie ce aparţine lui Pitagora şi ce au adăugat pitagoricienii ulteriori. Celebrele texte "pitagoriciene" Versurile de aur ale lui Pitagora şi Legile morale şi politice ale lui Pitagora, existente şi în traduceri româneşti, aparţin unei epoci ulterioare.

Prezentarea filosofiei lui Pitagora

Ideea filosofică principală a pitagorismului este că numerele reprezintă esenţa lucrurilor, iar universul este un sistem ordonat şi armonios de numere şi raporturi numerice.

Aristotel ne spune că în concepţia pitagoreică „numărul constituie substanţa tuturor lucrurilor” (Metafizica, 987a) şi că „lucrurile constau din imitaţia numerelor” (ibid., 987b), adică numărul este un fel de paradigmă a cărei imitaţie sînt lucrurile.

Monada

Punctul de plecare al teoriei pitagoriciene despre principiul numeric al lumii este unitatea sau monada (he monas). Monada este principiu, esenţă a lucrurilor, deoarece orice lucru este unu (este o unitate). În acest sens, Unitatea nu este număr, ci generatoare a numerelor.

Proprietăţile fundamentale ale numărului fiind paritatea şi imparitatea, Unitatea le conţine în sine pe amîndouă. Ceea ce e impar este considerat limitat, finit, iar ceea ce e par este considerat nelimitat, infinit. Argumentul este că, reprezentînd numerele prin puncte dispuse în plan, seria numerelor nepereche generează un pătrat, considerat figură perfectă şi finită, iar seria numerelor pereche un dreptunghi, socotit figură imperfectă şi nedefinită.

Din unitate se nasc numerele şi, din ele, lucrurile; de aceea, unitatea mai este numită „mama lucrurilor”.

Doimea nedefinită

Al doilea principiu cosmologic este doimea sau diada nedeterminată (duas aoristos). Ea este nedeterminată fiindcă are o natură pură, deci nelimitată, nedefinită. Nici ea nu este număr, ci principiu al numerelor.

Din aceste două principii, monada şi doimea nedefinită, iau naştere numerele. Monada, ca principiu activ, introduce determinarea în duas aoristos şi asfel apare numărul doi. Celelalte numere se nasc prin adăugarea succesivă a unităţii.

Generarea numerelor

În acest fel, mişcarea unităţii creează toate numerele, pînă se ajunge la 10, care este suma primelor patru numere (1+2+3+4=10). Din acest motiv numărul zece este numit tetradă sau tetraktys (forţă eficientă), deoarece funcţionează ca bază şi odată cu el reîncepe numărătoarea prin adăugarea succesivă a unităţii. Astfel, numărul zece este considerat numărul perfect, iar membrii ordinului pitagoreic jurau pe acest număr.

Asfel iau naştere numerele.

Generarea universului sensibil (a lucrurilor)

Monada este asociată punctului, diada corespunde liniei, triada semnifică suprafaţa, iar tetrada corpul geometric (spaţialitatea). Spaţialitatea este e modelul matematic al corpului sensibil dar şi condiţia de posibilitate a corporalităţii. În acest moment, pitagoricienii gândesc condiţia de posibilitate (raţională) ca şi o cauză suficientă pentru corpuri. Distincţia simplă între sterea schemata ("figuri spaţiale") şi aistheta schemata ("figuri corporale") reprezintă un argument conform căruia spaţialitatea precede, condiţionează şi asigură apariţia corporalităţii.

Aceste idei vor fi împărtăşite şi de Platon, conform mărturiei lui Aristotel, care informează că magistrul său ar fi susţinut, la un moment dat, teoria despre eidos-arithmós, idei–numere, teorie care îşi are probabil originea în doctrina pitagoreiciană despre numărul ideal, arithmós eidētikos. În această privinţă, Aristotel pare să se refere la învăţătura nescrisă a lui Platon, agrapha dogmata.


Armonia universală

Graţie lui Pitagora şi pitagoricienilor filosofia greacă îşi consolidează ideea de Kosmos şi armonie. Determinarea numerică armonioasă este esenţială pentru înţelegerea unor fenomene universale diverse.

Teoria despre muzică

Sunetele muzicale sunt explicate de pitagoricieni tot prin teoria armoniei numerice. Astfel, diferenţele dintre sunete le apar ca raporturi numerice, sunetele muzicale fiind astfel determinabile matematic. Pitagora stabileşte raporturi numerice pentru principalele acorduri: octava 1:2, cvinta 2:3, cvarta 3:4.

Cosmologia

Numerele au o funcţie explicativă şi pentru corpurile cereşti. Tot Aristotel este cel care relatează că pitagoricienii considerau că zece fiind numărul perfect, corpurile cereşti trebuie să fie tot zece la număr. Dat fiind că numai nouă sînt vizibile, ei inventează un al zecelea, pe care-l numesc Antihton (Contrapămînt).

Cele zece corpuri cereşti, gândite a avea formă sferică, sînt următoarele: Mercur, Venus, Marte, Jupiter, Saturn, Soarele, Luna, Pământul, Calea lactee (stelele fixe) şi Contrapământul.

În centrul universului se află o masă de foc, iar Pămîntul se mişcă în cerc în jurul focului central (care nu este identic cu soarele ci mai degrabă funcţionează ca un termen denumit Sufletul universului).

Datorită acestei idei despre rotiriea pământului, heliocentrismul copernican a fost adesea prezentat în epoca Renaşterii ca o revenire la pitagorism.

Muzica sferelor

Cele zece sfere emit sunete, ca orice corp aflat în mişcare. Fiecare sferă produce un sunet diferit, conform mărimii şi vitezei sale de mişcare. În acest fel ia naştere un sunet armonic produs de sferele în mişcare, muzica sferelor. Noi nu percepem distinct această muzică pentru că trăim în ea şi o auzim tot timpul. Mişcarea sferelor cereşti este exprimabilă prin raporturi numerice necesare.

Teoria despre suflet

Sub înrâurire orfică, pitagoricienii profesau credinţa în natura distinctă a sufletului faţă de acea a trupului. Pitagora credea că sufletul este pur şi nevinovat, dar se află închis în trup ca într-un mormânt.

Pitagoreicii au înceract explicaţii numerice inclusiv în concepţia despre suflet. Sufletul este definit ca acordul sau armonia dintre diferitelor sale facultăţi, această armonie fiind la rândul ei exprimabilă numeric.

Etica

În etică se consideră că există zece virtuţi, în acord cu numărul perfect. Fiecărei virtuţi i se asociază cîte un număr.

Pitagorismul este un mod de viaţă, întemeiat pe principii riguroase cu privire la hrană, îmbrăcăminte, conduita în intimitate şi în viaţa publică, pe care grecii îl priveau cu un respect profund.

[SURSA]