Vladimir Ilici Lenin

Vladimir Ilici Lenin  numele de familie originar: Ulianov  (22 aprilie (10 aprilie (stil vechi)) 1870 – 21 ianuarie 1924), a fost un revoluţionar rus care a condus partidul bolşevic, primul Premier al Uniunii Sovietice şi fondatorul ideologiei cunoscute sub numele de leninism.

„Lenin” a fost unul dintre pseudonimele sale. Se crede că l-a creat ca să demonstreze antagonismul faţă de Gheorghi Plehanov, care folosea pseudonimul Volghin, după râul Volga; Lenin a ales râul Lena care este mai lung şi care curge în direcţia opusă. În orice caz, sunt multe teorii despre provenienţa pseudonimului său, iar Lenin nu a explicat niciodată alegerea sa. Uneori, în Occident, este în mod eronat numit "Nikolai Lenin", deşi niciodată nu a purtat acest nume în Rusia.

Tinereţea

Lenin s-a născut în Simbirsk, Rusia. Tatăl său, Ilia Nicolaevici Ulianov (1831 - 1886), a fost funcţionar civil superior în domeniul educaţiei, care a militat pentru democraţie şi educaţie liberă universală în Rusia; mama sa , Maria Alexandrovna Ulianovna (1835 - 1916), avusese numele premarital "Blank". Provenienţa etnică şi religioasă a lui Lenin era foarte variată: avea ascendenţă calmîcă prin bunicii paterni, germană, prin bunica maternă, care era luterană, precum şi evreiască prin bunicul matern (care s-a convertit la creştinism). Vladimir Ilici Ulianov (Lenin) a fost botezat după ritul bisericii ortodoxe ruse.

În copilărie, Vladimir Ilici Ulianov (Lenin) s-a remarcat la studiile de latină şi greacă. În mai 1887, fratele său mai mare, Alexandr Ulianov, a fost condamnat la moarte prin spânzurare pentru participarea la un complot cu scopul asasinării ţarului Alexandru al III-lea. Acest eveniment l-a radicalizat pe Vladimir Ilici şi, la sfârşitul aceluiaşi an, a fost arestat şi exmatriculat de la Universitatea din Kazan pentru participarea la un protest studenţesc. El a continuat să studieze în particular, iar în 1891 a primit licenţa pentru practicarea avocaturii.

Secrete financiare

Nici în Rusia, nici în străinătate, Lenin nu a cunoscut lipsurile materiale. Pe toată perioada exilului el nu a muncit nici măcar o singură zi; a călătorit mult (Berna, Paris, Bruxelles, Zürich, Londra, Stockholm, Berlin, insula Capri, etc), a locuit la hoteluri sau în case închiriate în staţiuni de odihnă. De unde proveneau banii care-i asigurau un trai fără griji?

În ianuarie 1892 tânărul Vladimir Ilici Ulianov a fost angajat ca asistent al avocatului pledant A. N. Hardin, în slujba căruia a lucrat numai 18 luni. În momentul în care a izbucnit Revoluţia din Octombrie, Lenin era angajat de mai puţin de doi ani.

Trăia Lenin din resursele mamei sale? Maria Alexandrovna Ulianova era pensionară, văduva unui consilier de stat deţinător al Ordinului Stanislas clasa I. Ea mai moştenise de la soţul ei o treime din moşia Kokuşkino. Această cotă din moşie a fost vândută, iar banii au fost depuşi în cele din urmă într-o bancă. Numai că mama lui Lenin a călătorit, la rândul ei, mult, de trei ori în Elveţia, Germania şi Franţa, de două ori fiind însoţită de fiica sa, Maria (Maniaşa). Aceasta din urmă a petrecut aproape doi ani în Germania şi Franţa.

Surse serioase de venituri nu puteau fi articolele publicate în presa revoluţionară rusă (precum Iskra). Sursa lui principală de venituri a fost desigur fondul special al Partidului, fond despre care nu se pomeneşte niciodată în actele oficiale, dar a cărui existenţă este recunoscută de Lenin în bogata lui corespondenţă.

Acest fond era alimentat din cotizaţiile membrilor de partid, din donaţii particulare, (precum cele ale lui Maxim Gorki sau cea cunoscută ca Afacerea Schmidt, dar mai ales din exproprieri revoluţionare, în fapt, delapidări sau atacuri banditeşti asupra birourilor de poştă, a caselor de bilete din gări şi asupra băncilor. Cea mai cunoscuta expropriere a fost atacul asupra a două camioane cu bani, la 26 iunie 1907 în Piaţa Erevan din Tiflis, când au fost furate 340.000 de ruble de către o echipă condusă de Stalin.

Controlul asupra acestui fond special, la care Lenin n-a renunţat nici în timpul exilului şi nici după victoria revoluţiei bolşevice, a fost unul dintre merele discordiei care a împiedicat

Şeful statului sovietic

La 8 noiembrie 1918 Lenin a fost ales Preşedinte al Consiliului Comisarilor Poporului de către Congresul Sovietului Rus. În faţa ameninţării invaziei germane, Lenin a fost de părere că Rusia trebuie să semneze imediat un tratat de pace. Alţi lideri veterani bolşevici, precum Buharin, apărau ideea continuării războiului, cu scopul de a stârni revoluţia în Germania. Troţki, care a condus negocierile, era pentru o poziţie de mijloc, fiind de acord cu un tratat de pace care să stipuleze condiţia nici unui câştig teritorial pentru vreo parte din conflict. După ce negocierile au eşuat, Germania a lansat o invazie care a avut ca rezultat pierdera unei importante părţi din teritoriile vestice ale Rusiei. Ca un rezultat al acestei situaţii, Lenin a câştigat sprijinul majorităţii liderilor bolşevici şi Rusia a semnat, în cele din urmă, în condiţii dezavantajoase Tratatul de la Brest-Litovsk (martie 1919).

Acceptând că sovietele sunt singurele forme legitime de guvernare muncitorească, Lenin a întrerupt activitatea Adunării Constituante Ruse. Aici, bolşevicii pierduseră la vot, câştigătorul alegerilor fiind Partidul Socialist Revoluţionar. Mai târziu, aceştia din urmă s-au divizat în două fracţiuni, una de stânga, pro-soviete, şi alta de dreapta, anti-soviete. Bolşevicii aveau majoritatea în Congresul Sovietelor şi au format o coaliţie guvernamentală cu socialiştii revoluţionari de stânga. În cele din urmă, coaliţia lor însă s-a prăbuşit, după ce socialiştii-revoluţionari s-au opus tratatului de pace de la Brest-Litovsk, ei încercând chiar, prin alianţe cu alte partide, să răstoarne guvernul sovietelor. Situaţia a degenerat, iar partidele non-bolşevice (şi chiar unele grupuri socialiste) au încercat în mod activ să răstoarne guvernul sovietelor. Lenin a reacţionat încercând să le oprească activităţile.

La 30 august 1918, Fania Kaplan, membră a Partidului Socialist Revoluţionar, s-a apropiat de Lenin după ce acesta luase cuvântul la un miting şi se îndrepta către maşina sa. Ea l-a strigat pe Lenin şi, când acesta s-a întors să-i răspundă, a tras trei focuri de revolver asupra lui, dintre care două l-au nimerit pe liderul bolşevic în umăr şi în ureche. Lenin a fost dus în apartamentul său privat din Kremlin, el refuzând să rişte sa meargă la spital, deoarece credea că şi acolo este aşteptat de alţi asasini. Au fost convocaţi doctorii, dar ei au decis că era prea riscant să extragă gloanţele. În cele din urmă Lenin şi-a revenit, dar sănătatea sa s-a deteriorat în continuu, începând din acel moment, şi se crede că incidentul a contribuit la atacurile cerebrale de mai târziu.

În martie 1919, Lenin şi veteranii bolşevici s-au întâlnit cu revoluţionarii socialişti din întreaga lume şi au format Internaţionala Comunistă. Membrii Internaţionalei Comuniste, inclusiv Lenin şi bolşevicii, s-au deprins din mai larga mişcare socialistă. Din acel moment ei au fost cunoscuţi cu numele de comunişti. În Rusia, Partidul Bolşevic a fost redenumit "Partidul Comunist Rus (Bolşevicii)", care a devenit mai apoi Partidul Comunist al Uniunii Sovietice.

În această perioadă, în toată Rusia se desfăşura cu furie un război civil. Un mare număr de forţe politice şi sprijinitorii acestora au luat armele în mâini pentru a sprijini, respectiv pentru a răsturna guvernul. Deşi în războiul civil au fost implicate mai multe fracţiuni, cele mai importante două forţe au fost Armata Roşie (comuniştii) şi Armata Albă (monarhiştii). Puterile străine, precum Franţa, Marea Britanie, Statele Unite şi Japonia au intervenit, de asemenea, în război (de partea albilor). În cele din urmă, Armata Roşie a ieşit învingătoare, zdrobind forţele Albilor şi ale aliaţilor acestora, în 1920, (deşi elemente mai puţin importante ale monarhiştilor au mai rămas active câţiva ani).

În ultimele luni ale anului 1919, succesele din războiul civil l-au convins pe Lenin că era timpul să exporte revoluţia în vestul Europei, dacă era necesar chiar prin forţă. Proaspătul stat independent polonez, A doua Republică Poloneză, era sub influenţa puternică a omului de stat Józef Piłsudski, care visa la o federaţie ("Federaţia Międzymorze") care ar fi putut cuprinde Polonia, Lituania, Ucraina de vest (cu centrul la Kiev) şi alte ţări din Europa Centrală şi din Europa de Răsărit apărute după prăbuşirea imperiilor la sfârşitul Primului Război Mondial. Scopul acestei federaţii ar fi fost acela de a apăra membrii săi de orice ameninţare imperialistă atât dinspre Rusia, cât şi dinspre Germania. Când Polonia a început să-şi reocupe teritoriile estice anexate de Rusia în timpul împărţirilor Poloniei de la sârşitul secolului al XVIII-lea şi au izbucnit luptele cu bolşevicii pentru controlul Ucrainei şi a provinciilor adiacente, având revoluţia din Germania în plină desfăşurare, Lenin a apreciat că era timpul şi locul perfect "să testeze Europa cu baionetele Armatei Roşii". Războiul Polono-Rus a început în 1919. Lenin a văzut Polonia ca pe un pod pe care Armata Roşie trebuia să-l traverseze pentru a face legătura dintre Revoluţia Rusă şi sprijinitorii comunişti din Revoluţia Germană, pentru a acorda ajutor altor mişcări comuniste din Europa Occidentală. Aceste planuri au fost însă abandonate după înfrângera din bătălia de la Varşovia şi pacea cu Polonia a fost semnată în 18 martie 1921, la Riga.

Anii lungi de război şi-au pus pecetea pe Rusia şi, într-un final, cea mai mare parte a ţării era în ruine. În martie 1921, Lenin a înlocuit politica comunismului de război, (care fusese folosită pe perioada războiului civil), cu aceea a Noii Politici Economice (NPE), în încercarea de a reconstrui industria şi, in mod special, agricultura. Dar în aceeaşi lună s-a petrecut şi înăbuşirea răscoalei marinarilor din Kronstadt.

[sursa + continuare]

Iulius Cezar

Gaius Iulius Cezar (limba latină: IMP•C•IVLIVS•CAESAR•DIVVS1; n. 13 iulie, ca. 100 î.Hr.; m. 15 martie, 44 î.Hr.) a fost un lider politic şi militar roman şi una dintre cele mai influente personalităţi din istorie. Rolul său a fost unul instrumental în transformarea Romei din Republică în Imperiul Roman. Cucerirea Galiei, regizată de Cezar, a extins lumea romană până la Oceanul Atlantic, introducând influenţe romane în ceea ce avea să devină mai târziu Franţa, fapt ale cărei consecinţe se simt chiar şi astăzi. În anul 55 î.Hr. Cezar a lansat prima invazie romană în Marea Britanie.







Cezar a ieşit învingător într-un război civil, devenind astfel conducător indiscutabil al lumii Romane, şi a iniţiat o vastă acţiune de reformare a societăţii romane şi a guvernului acesteia. El a fost proclamat dictator pe viaţă şi a centralizat puternic deja şovăitorul guvern al Republicii slăbite. Prietenul lui Cezar, Marcus Brutus, complotează pentru a îl asasina, în speranţa de a salva Republica. Dramatica asasinare din Idele lui Martie a fost catalizatorul unui al doilea război civil, între Cezari (Octavian, Marc Antoniu, Lepidus) şi Republicani (Brutus, Cassius şi Cicero, printre alţii). Acest conflict s-a încheiat cu victoria Cezarilor în Bătălia de la Philippi şi stabilirea formală a unui al Doilea Triumvirat, în care Octavian, Antoniu şi Lepidus împărţeau controlul asupra Romei. Tensiunile iscate între Octavian şi Antoniu au condus la un nou război civil, culminând cu înfrângerea lui Antoniu în Bătălia de la Actium. Octavian ajunge astfel liderul indiscutabil al lumii romane.

Această perioadă de războaie civile a transformat Republica Romană în Imperiul Roman, cu nepotul de bunic, în acelaşi timp şi fiu adoptiv al lui Cezar , Octavian, cunoscut mai târziu ca Cezar August, instalându-se ca primul împărat.

Campaniile militare ale lui Cezar sunt cunoscute în detaliu din prisma propriilor sale notări: Commentarii de Bello Gallico, şi multe detalii ale vieţii sale sunt înregistrate mai târziu de către istorici precum Suetonius, Plutarh şi Cassius Dio

Asasinatul

Spaima că Cezar va ajunge rege s-a amplificat atunci când cineva a aşezat o diademă pe statuia acestuia de pe Rostra. Tribunii, Gaius Epidius Marcellus şi Lucius Caesetius Flavius au îndepărtat această diademă. Nu la mult timp după acest incident, aceeaşi doi tribuni au arestat cetăţeni care au pronunţat titlul de Rex către Cezar, în timp ce acesta trecea pe străzile Romei. Văzându-şi susţinătorii ameninţaţi, Cezar a acţionat sever. A ordonat eliberarea celor arestaţi şi, în schimb, a adus tribunii în faţa Senatului, înlăturându-le poziţiile. Cezar folosise iniţal sanctificarea tribunilor ca unul din motivele pentru care pornise războiul civil, însă acum le-a revocat puterea în propriul câştig.

Festivalul Lupercalia avea să reprezinte cel mai mare test pentru poporul roman privind acceptarea lui Cezar ca rege. În 15 februarie 44 î.Hr., Cezar stătea pe scaunul său aurit de pe Rostra, purtându-şi roba roşie, încălţăminte roşie, coroana de lauri şi armat cu titlul de Dictator Perpetuus. Cursa în jurul pomeriumului reprezenta o tradiţie a festivalului, iar când Marc Antoniu a pătruns în forum, a fost ridicat în Rostra de către preoţii participanţi la festivitate. Antoniu a scos o diademă şi a încercat să o aşeze pe capul lui Cezar, spunând "Poporul îţi oferă acest titlu de rege prin mine". Însă puţine au fost uralele publicului, şi Cezar a refuzat cu rapiditate, îngrijindu-se ca podoaba să nu-i atingă capul. Publicul a ţipat aprobator, dar Antoniu a ignorat faptele şi a încercat să i-o aşeze pe cap pentru a doua oară. Nici de această dată publicul n-a exultat, iar Cezar s-a ridicat de pe scaunul său şi l-a refuzat din nou, spunând: "Nu voi fi regele Romei. Jupiter este singur rege al romanilor." Mulţimea a aprobat imediat acţiunile lui Cezar.

În tot acest timp, Cezar planifica o nouă campanie în Dacia şi apoi în Parthia. Campania parthiană ar fi putut aduce bogăţii considerabile înapoi la Roma, şi posibilitatea reîntoarcerii la standardele pe care Crassus le pierduse cu aproape nouă ani în urmă. O veche legendă spunea că Partia putea fi cucerită doar de un rege, astfel că Cezar a fost autorizat de către Senat să poarte o coroană oriunde în imperiu. Cezar planificase plecarea pentru luna aprilie 44 î.Hr., iar opozanţii săi secreţi, al căror număr era în continuă creştere, trebuiau să acţioneze în grabă. Majoritatea fiind oameni pe care Cezar îi graţiase deja, ei erau conştienţi că singura posibilitate de a îl înlătura pe Cezar de la conducerea Romei era să acţioneze înainte ca acesta să pornească către Parthia.

Locul de întrunire a Senatului roman era, conform tradiţiei, în Curia Hostilia, a cărui reparaţie fusese recent terminată după incendiile ce o distruseseră în anii precedenţi, dar Senatul a abandonat-o pentru o casă nouă, aflată în construcţie. Astfel că Cezar a convocat Senatul în Theatrum Pompeium (construit de către Pompei), la Idele lui Marte, pe 15 martie 44 î.Hr.. Cu puţine zile în urmă, un prezicător îi spusese lui Cezar: „Fereşte-te de Idele lui Marte“. În timpul întrunirii Senatului, Cezar a fost atacat şi înjunghiat de moarte de către un grup de senatori, care se intitulau Liberatorii (Liberatores); aceştia şi-au justificat acţiunea spunând că au comis tiranicid, nu crimă, apărând Republica de ambiţiile monarhale pretinse de Cezar. Printre asasinii care s-au închis în Templul lui Jupiter se aflau Gaius Trebonius, Decimus Junius Brutus, Marcus Junius Brutus şi Gaius Cassius Longinus; Cezar le graţiase majoritatea crimelor şi chiar îi avansase în carieră. Marcus Brutus era un văr îndepărtat al lui Cezar şi fusese numit ca unul dintre moştenitorii săi testamentari. De asemenea, se speculează că Marcus Brutus era fiul nelegitim al lui Cezar, din moment ce acesta avusese o aventură cu Servilia Caepionis, mama lui Brutus; însă Cezar avea doar cincisprezece ani la data naşterii lui Brutus. Cezar a primit 23 de lovituri(conform altora chiar 35), care variau între superficiale şi mortale şi, ironia soartei, s-a prăbuşit la picioarele unei statui a fostului său prieten, devenit rival, Pompei cel Mare. Pompei fusese recent deificat de către Senat, unele relatări spunând că Cezar s-a rugat la Pompei în timp ce murea. Ultimele sale cuvinte au fost relatate în diferite feluri, precum:
και συ τεκνον; (Kai su, teknon?) (gr., „Chiar şi tu, fiul meu?“ – din Suetonius)
Tu quoque, Brute, fili mi! (lat., „Şi tu, Brutus, fiul meu!“ – o traducere latină modernă a unui citat grecesc din Suetonius)
Et tu, Brute? (lat., „Chiar (şi) tu, Brutus?“ – din piesa lui Shakespeare, Iulius Cezar)


Relatarea unui martor ocular

Aici urmează relatarea unui martor ocular al asasinatului lui Cezar scrisă de către Nicolaus din Damas, la puţini ani după ce aceasta a avut loc.

Planul

„Conspiratorii nu s-au întâlnit niciodată în public, dar se regăseau ocazional acasă la fiecare dintre ei. Au fost multe discuţii şi propuneri, aşa cum era de aşteptat, în timp ce investigau cum şi unde să-şi execute planul. Unii au sugerat să încerce în timp ce acesta mergea pe Calea Sacră, care era una dintre plimbările sale favorite. O altă idee era să fie ucis la alegeri, în timp ce traversa un pod pentru a numi magistraţii din cadrul Campus Martius; urmau să vadă care este cel mai puţin norocos dintre ei, pentru ca acela să îl împingă pe Cezar de pe pod, iar ceilalţi să alerge şi să îl ucidă. Un al treilea plan era acela de a aştepta următorul spectacol cu gladiatori. Avantajul era că, din pricina spectacolului, nu s-ar fi născut nici o suspiciune dacă se zăreau armele ce urmau să fie pregătite pentru asasinat. Însă majoritatea a decis să fie omorât în timp ce stătea în Senat, unde nu era însoţit de nimeni, din moment ce non-senatorii nu erau admişi, şi unde cei mulţi conspiratori îşi puteau ascunde pumnalele în togi. Acest plan a fost câştigătorul zilei.“

Semne rele

„Înainte de a intra în altar, preoţii au adus în faţă victimele, pentru ca el să poată executa ceea ce avea să fie ultimul său sacrificiu. Semnele erau foarte clar nefavorabile. După acest sacrificiu nereuşit, preoţii au făcut altele, în mod repetat, pentru a vedea dacă ar putea apărea altceva, mai favorabil decât cele deja dezvăluite. În final, preoţii au concis că nu au putut vedea cu claritate intenţia divină, pentru că exista un spirit transparent şi malefic, ascuns printre victime. Cezar s-a simţit iritat şi a abandonat divinaţia până la lăsarea soarelui, deşi preoţii şi-au continuat tot mai mult eforturile.

Asasinii prezenţi atunci au fost încântaţi să vadă acestea, deşi prietenii lui Cezar l-au sfătuit să anuleze adunarea Senatului din acea zi, din pricina spuselor preoţilor. El a fost de acord, însă unii participanţi s-au ridicat, l-au strigat şi i-au spus că Senatul era deja plin. Şi-a privit amicii, dar Brutus l-a abordat din nou spunându-i 'Vino, bunule domn, nu acorda atenţie palavrelor acestor oameni şi nu amâna ceea ce Cezar şi puterea sa grandioasă a găsit de cuviinţă să se organizeze. Fă-ţi singur curajul de bun augur.' Cu aceste cuvinte l-a convins pe Cezar; ţinându-l de mâna dreaptă, l-a condus către Senat, care se afla chiar în apropiere. Cezar l-a urmat în tăcere.“

Atacul final

„Senatul s-a ridicat în semn de respect pentru poziţia sa când l-a văzut intrând. Cei care aveau să facă parte din complot stăteau în apropierea sa. Chiar lângă el se afla Tillius Cimber, al cărui frate fusese exilat de către Cezar. Sub pretextul unei umile doleanţe din partea acestui frate, Cimber s-a apropiat de Cezar şi a strâns mantaua togii sale, părând că vrea să facă o mişcare şi mai amplă cu mâinile sale asupra lui Cezar. Cezar a vrut să se ridice şi să-şi folosească mâinile, dar a fost împiedicat de către Cimber, devenind astfel excesiv de iritat.

Acela a fost semnalul pentru conspiratori să acţioneze. Toţi şi-au scos în grabă pumnalele şi s-au năpustit asupra sa. Întâi Servilius Casca l-a lovit cu vârful lamei pe umărul stâng, puţin deasupra osului gâtului. La acela ţintise, însă din pricina entuziasmului ratase. Cezar s-a ridicat pentru a se apăra şi, în acel vacarm, Casca a ţipat în greacă la fratele său. Cel din urmă l-a auzit şi a împins sabia în coaste. După un moment Cassius i-a făcut o rană asupra feţei şi Decimus Brutus l-a străpuns într-o parte. În timp ce Cassius Longinus încerca să-l lovească din nou, a ratat şi a lovit mâna lui Marcus Brutus. Minucius l-a lovit de asemenea pe Cezar şi Rubrius în coapsă. Era pur şi simplu o mulţime aflată în bătălie cu un singur oponent.

Sub masa rănilor, a căzut la piciorul statuii lui Pompei. Toată lumea părea să fi vrut a avea un rol în omor, nefiind niciun participant care să nu-i lovească corpul în timp ce el zăcea, până când, înjunghiat de douăzeci şi trei de ori, şi-a dat ultima suflare.“

Apoi i-au abandonat trupul înjunghiat şi însângerat acolo. După trei zile, sclavii i-au descoperit trupul. Soldaţii romani i-au înfăşurat trupul şi l-au ars pe altar (a fost incinerat, potrivit tradiţiei romane). Femeile au aruncat in flăcările ce mistuiau trupul lui Cezar bijuterii şi hainele copiilor lor. A fost o zi neagră pentru Roma; odată cu pierderea marelui părinte al patriei, începea o nouă epocă romană.

Urmările asasinării

Moartea lui Cezar a marcat, de asemenea, în mod ironic şi sfârşitul Republicii Romane, republică pentru binele căruia fusese ucis. Clasa romană de mijloc şi cea inferioară, în care Cezar era atât de popular încă dinaintea victoriei din Galia, au fost înfuriate că un mic grup de aristocraţi le uciseseră campionul. Faimosa cuvântare a lui Antoniu din piesa shakesperiană, „Prieteni, Romani, Concetăţeni, acordaţi-mi atenţia voastră“ s-ar fi putut sau nu întâmpla în realitate, însă ea reprezintă un exemplu perfect al gândirii publice ce a urmat morţii lui Cezar. Antoniu, care în ultima vreme se îndepărtase de Cezar, a capitalizat supărarea mulţimii romane şi a ameninţat că-i va dezlănţui asupra Optimaţilor, poate în intenţia ca el să preia controlul asupra Romei. Însă Cezar îl numise pe nepotul său Gaius Octavius ca unic moştenitor al vastei sale bogăţii, oferindu-i lui Octavius atât puterea imensă asigurată de numele lui Cezar, cât şi control asupra uneia dintre cele mai mari averi din Republică. În plus, Gaius Octavius era de asemenea, pentru toate intenţiile şi scopurile, fiul marelui Cezar şi în mod consecvent loialitatea populaţiei romane a trecut de la mortul Cezar la Octavius aflat în viaţă. Octavius, în vârstă de doar 19 ani la moartea lui Cezar, s-a dovedit a fi nemilos şi letal, şi în timp ce Antoniu se ocupa de Decimus Brutus, în prima rundă a noilor războaie civile, Octavius îşi consolida poziţia. Pentru a se putea lupta cu Brutus şi Cassius, care ducea lipsa unei mari armate în Grecia, Antoniu avea nevoie atât de averea din cuferele de război ale lui Cezar, cât şi de legitimitatea pe care numele lui Cezar o oferea oricărei acţiuni pe care acesta ar fi desfăşurat-o împotriva celor doi. Un nou Triumvirat s-a format - al doilea şi ultimul, cu Octavius, Antoniu, şi comandantul loial al cavaleriei lui Cezar, Lepidus. Al Doilea Triumvirat l-a deificat pe Cezar ca divus iulius şi – văzându-se că uciderea sa a fost posibilă tocmai din pricina clemenţei sale - oroarea proscrierilor, abandonată din vremurile lui Sulla, a fost readusă asupra inamicilor triumviratului în scopul de a-şi însuşi încă şi mai multe fonduri pentru al doilea război civil, împotriva lui Brutus şi Cassius, pe care Antoniu şi Octavian i-au înfrânt la Philippi. Un al treilea război civil s-a declanşat apoi între Octavian pe deoparte şi Antoniu şi Cleopatra pe cealaltă. Acest ultim război civil a culminat cu înfrângerea lui Antoniu şi a Cleopatrei la Actium, rezultând astfel ascensiunea lui Octavian, care a devenit primul împărat roman, sub numele de Cezar August. În 42 î.Hr., Cezar a fost zeificat formal ca Divinul Iulius (Divus Iulius), şi Cezar August a devenit astfel Divi filius (Fiul lui Dumnezeu).




Sursa

Adolf Hitler

Adolf Hitler (n. 20 aprilie 1889, Braunau am Inn, Austria — d. 30 aprilie 1945, Berlin), lider al Partidului Naţional-Socialist German, cancelar al Germaniei din 1933, iar din 1934 conducător absolut („Führer”) al Germaniei, a fost unul din cei mai cruzi dictatori din istoria omenirii. Ajuns la putere în 1933, liderul mişcării naziste, Hitler a dus o politică de pregătire şi de declanşare a celui de Al Doilea Război Mondial, precum şi de punere în aplicare a unui plan de exterminare în masă a evreilor şi a adversarilor politici.




Ascensiunea la putere

Încă de la începuturile carierei politice, Hitler era conştient de puterea propagandei, totul fiind foarte bine pus la punct. Din aprilie 1930, responsabil cu propaganda a fost numit Joseph Goebbels, care a folosit cu succes noile tehnici, afişele electorale cât şi radioul. Au fost închiriate avioane şi automobile de lux pentru deplasarea mai rapidă a lui Hitler în cât mai multe locuri, în cadrul numeroaselor campanii electorale. Demersul a avut efectul scontat, dar un mare merit la succesul naziştilor l-a avut absenteismul electoratului la urne. Succesul obţinut de partidul său la alegerile din 1932 l-a încurajat să nu accepte altă funcţie decât cea de cancelar. Întâlnirile dintre Hitler şi preşedintele Hindenburg nu au dus la nici un rezultat. A urmat o perioadă tulbure în viaţa politică germană, culminând, totuşi, la 30 ianuarie 1933 cu numirea în funcţia de cancelar a lui Hitler. În scurt timp, naziştii au preluat toate funcţiile de conducere, atât în Parlamentul german (Reichstag), cât şi în economie. În martie 1933, Hitler s-a hotărât să propună noului Parlament Legea de împuternicire (Ermächtigungsgesetz), care prevedea înlăturarea procedurilor şi legislaţiei parlamentare şi transferul puterii depline cancelarului şi guvernului său, prin asumarea de prerogative dictatoriale. Cu ajutorul mulţimii adunate în stradă şi a terorii instaurate de "Batalioanele de Asalt" sau SA (Sturmabteilung) şi a celeilalte organizaţii paramilitare, SS (Schutzstaffel, „Eşalonul de protecţie”), legea a fost adoptată cu 444 de voturi pentru şi 94 împotrivă. S-a deschis astfel calea spre dictatura totalitară.

Antisemitismul
La baza politicii lui Hitler şi a partidului naţional-socialist s-au aflat ura rasială şi antisemitismul. Ura profundă faţă de evrei a fost tema dominantă a carierei politice a lui Hitler. S-a speculat foarte mult pe seama motivelor, dar nimeni nu a putut găsi un răspuns satisfăcător. Cea mai plauzibilă explicaţie o oferă Geoff Layton în lucrarea „Germania: Al Treilea Reich, 1933-1945”: „Hitler a fost produsul, şi nu creatorul unei societăţi deja infestate. În orice caz, ar fi eronat să-l considerăm un antisemit oarecare. Ura faţă de evrei era obsesivă şi vindicativă şi i-a influenţat întreaga filosofie politică. Că el a fost în stare să o pună în practică, nu poate fi explicat decât prin circumstanţele singulare ale Germaniei postbelice: umilinţa suferită la Versailles şi problemele grave de ordin socio-economic dintre anii 1918-1923 şi 1929-1933. Într-o asemenea situaţie, Hitler a fost în măsură să exploateze existenţa unei ostilităţi latente împotriva evreilor şi să o transforme într-o politică radicală a urii”. Oricâte explicaţii s-ar încerca, faptele şi cifrele sunt covârşitoare: numărul oamenilor ce au căzut victime politicii hitleriste este tulburător. Şase milioane de oameni şi-au găsit sfârşitul în lagărele morţii de la Auschwitz, Chełmno, Majdanek, Treblinka ori în ghetoul din Varşovia. Politica rasială a fost introdusă de Hitler în mod treptat, tocmai pentru a amăgi opinia publică internaţională. La 15 septembrie 1935 au fost adoptate primele legi rasiale, intrate în istorie ca Legile de la Nürnberg. Acestea prevedeau că cetăţenia germană o puteau deţine numai persoanele de origine germană; totodată se interziceau căsătoriile mixte: dintre evrei şi etnicii germani, cât şi relaţiile extraconjugale. La 9 noiembrie 1938 au fost adoptate primele măsuri fizice împotriva evreilor prin pogromul generalizat în toată Germania, în aşa-numita „noapte de cristal” (Kristallnacht) fiind distruse case, magazine şi sinagogi; peste o sută de evrei au fost omorâţi şi circa 20.000 trimişi în lagăre de concentrare. Punctul culminant al crimelor a fost atins odată cu Conferinţa de la Wannsee, în cadrul căreia înalţi funcţionari de stat din partidul nazist şi guvern au decis "Soluţia finală în chestiunea evreiască", la cererea expresă a lui Hitler.

Prăbuşirea celui de-al Treilea Reich

Împingerea Germaniei în război a fost, de fapt, primul semn al începutului sfârşitului Hitler. Cu toate victoriile de început dintre anii 1939-1941, Hitler şi conducerea militară a Germaniei au făcut marea greşeală de a-şi subestima inamicii, Marea Britanie şi Uniunea Sovietică, precum şi greşeala de a începe un război pe două fronturi, cu aceste două puteri. Orbit de succesele înregistrate de „războiul fulger” (Blitzkrieg), Hitler a dat semnalul Operaţiunii Barbarossa, care prevedea invadarea Uniunii Sovietice printr-o campanie rapidă, înainte de venirea iernii. Invazia a început la 22 iunie 1941. Hitler primeşte o nouă lovitură în luna decembrie a aceluiaşi an prin intrarea în război a Statelor Unite ale Americii. Înverşunarea sovieticilor, noroiul, apoi nămeţii şi frigul iernii au oprit înaintarea Germaniei. Hitler a rămas convins că victoria finală era posibilă, ceea ce dovedeşte că-şi pierduse clarviziunea militară ce îl caracterizase la începutul războiului. În 1943, armata germană se afla în defensivă, pierzând iniţiativa şi, treptat, toate visurile bolnave de preamărire ale lui Hitler s-au sfârşit, lăsând în urmă o Europă distrusă şi şaizeci de milioane de victime.

[modifică]
Moartea lui Hitler - varianta general acceptată

La 30 aprilie 1945, în toiul ultimelor lupte grele în Berlin, când trupele sovietice se aflau la mică distanţă de cancelaria Reich-ului, Hitler s-a sinucis, muşcând o capsulă de cianură şi împuşcându-se. Trupul lui şi cel al Evei Braun (amanta lui, cu care se cununase în ziua precedentă) au fost depuse în craterul unei bombe, stropite cu benzină de Otto Günsche şi alte ajutoare din Führerbunker şi li s-a dat foc când Armata Roşie se apropia şi continuau bombardamentele. Înainte de a se sinucide, Hitler îşi otrăvise câinele pentru a testa otrava.

La 2 mai, Helmuth Weidling a capitulat şi a predat Berlinul fără condiţii sovieticilor. Când au ajuns la cancelarie, forţele sovietice au găsit trupul Hitler şi au efectuat o autopsie folosind amprente dentare pentru identificare. Rămăşiţele lui Hitler şi ale Evei Braun au fost îngropate secret de SMERŞ (organizaţia „Smert Şpionam”) la sediul acesteia din Magdeburg. Potrivit Serviciului Federal Rus de Securitate, un fragment de craniu uman păstrat în arhivele sale şi expus într-o expoziţie din anul 2000 provine din rămăşiţele pământeşti ale lui Hitler. Totuşi, autenticitatea craniului este pusă sub semnul întrebării de mai mulţi istorici şi cercetători.

În mai 1945, Germania era complet ruinată şi nicidecum o „Germanie mare” în stare să distrugă Rusia bolşevică sau să creeze o nouă ordine mondială bazată pe supremaţia aşa-zisei rase „ariene”.

Mahatma Gandhi

Mahatma Gandhi (*2 octombrie 1869, Porbandar/Kathiawar - †30 ianuarie 1948, New Delhi) cu adevăratul său nume Mohandas Karamchand Gandhi (Hindi: मोहनदास करमचंद गांधी), părintele independenţei Indiei şi iniţiatorul mişcărilor de revoltă neviolente. Numele de "Mahatma" (în sanscrită înseamnă "marele suflet") i-a fost dat de poetul indian Rabindranath Tagore.

 





Gandhi provenea dintr-o familie indiană din pătura superioară a societăţii, aparţinând castei neguţătorilor, Vaishya. Tatăl lui, Mohandas Kaba Gandhi, a fost prim-ministru în Kathiawar în statul Vankaver. După frecventarea colegiului "Samaldas" din Bhavnagar, studiază dreptul la universităţile din Ahmadabad şi Londra şi practică pentru scurt timp avocatura în Bombay. Din anul 1890 devine vegetarian. În 1893 pleacă în Africa de Sud, în funcţie de consilier juridic al unei firme comerciale indiene, unde va rămâne timp de 21 de ani. Aici este confruntat cu o realitate teribilă, mii de imigranţi indieni sunt victime ale segregaţiei rasiale, ceea ce îl determină să se angajeze în lupta împotriva dominaţiei britanice.




Gandhi luptă pentru recunoaşterea drepturilor compatrioţilor săi şi, începând din anul 1906, lansează la nivel de masă metoda de revoltă bazată pe rezistenţă paşnică, denumită Satyagraha, o formă de refuz radical al oricărei colaborări cu autorităţile britanice. Guvernul sudafrican admite, în cele din urmă, adoptarea unor reforme în favoarea muncitorilor indieni: anularea unora din regulile discriminatorii, recunoaşterea drepturilor civile pentru imigranţi şi validitatea căsătoriilor religioase.

În 1915 Gandhi se întoarce în India, unde fermenta deja nemulţumirea populaţiei autohtone împotriva dominaţiei britanice, în special împotriva unei noi legi agrare, care prevedea confiscarea pământului ţăranilor în caz de recoltă proastă sau necultivare. Gandhi devine lider al Partidului Congresului, care avea în program eliberarea Indiei de sub colonialismul britanic.

În 1919 declanşează prima mare campanie satyagraha de nesupunere civilă, care prevedea boicotul mărfurilor englezeşti şi refuzul plăţii impozitelor. Gandhi este arestat şi, după un proces, este condamnat la câteva luni de închisoare. Abia eliberat, îşi continuă activitatea, este din nou arestat, apoi, pus în libertate, participă la Conferinţa din Londra (1926) asupra problemei indiene, cerând independenţa ţării sale. În anul 1930 se iniţiază o largă campanie de rezistenţă, având ca obiectiv abrogarea impozitului pe sare şi boicotarea textilelor provenite din Marea Britanie. Autorităţile engleze îl arestează împreună cu soţia sa şi cu alţi 50.000 de militanţi indieni. În închisoare, reacţionează cu lungi greve ale foamei, care se repetă şi în viitor, devenite legendare.

La începutul celui de-al doilea război mondial, Gandhi cheamă populaţia să nu susţină Marea Britanie, dacă aceasta nu garantează independenţa Indiei. Guvernul englez reacţionează cu arestarea lui, împreună cu alţi 60.000 de oponenţi, şi nu este eliberat decât după doi an de detenţie. Părăsiţi India, această declaraţie din 1942 sfârşeşte prin a cristaliza rezistenţa în jurul lui: considerat un fel de sfânt şi un conducător politic, Gandhi obţine retragerea britanică şi independenţa Indiei la 15 august 1947.

Gandhi asistă cu durere la diviziunea subcontinentului indian în două state, India şi Pakistan, care consfinţeşte separarea între hinduişti şi musulmani şi care culminează la sfârşitul anului 1947 cu un război civil, ce a costat viaţa a peste un milion de oameni şi a pus pe drumuri şase milioane de refugiaţi. Atitudinea moderată a lui Gandhi în problema scindării ţării a provocat ura unui fanatic hindus, care-l asasinează la 30 ianuarie 1948, în timpul unei ceremonii religioase. Incinerarea sa publică a provocat manifestări extraordinare de doliu popular.


Citat
"A învăţa că în viaţă, mai uşor se poate învinge ura cu dragostea, minciuna cu adevărul şi violenţa cu abnegaţia, ar trebui să fie un element fundamental în educaţia oricărui copil". (Mahatma Gandhi)
"Traieste ca si cum ai muri maine si invata ca si cum ai trai vesnic"(Mahatma Gandhi)
"Ochi pentru ochi, si lumea va deveni oarba"(Mahatma Gandhi)


Sursa

Che Guevara

Dr. Ernesto Rafael Guevara de la Serna (n. 14 iunie 1928 – d. 9 octombrie 1967) mai cunoscut sub porecla sa de Che Guevara sau el Che a fost un revoluţionar de stânga, lider al regimului comunist cubanez şi insurgent sud-american.




Tinereţea
S-a născut în Argentina, la 14 iunie 1928, în localitatea Rosario del Fe, ca cel mai mare dintre cei cinci copii ai unei familii prospere. La vârsta de doi ani se îmbolnăveşte de astm. Cu toate acestea, în 1942, la liceu, joacă rugby în echipa şcolii. Reformat din cauza bolii, se ambiţionează să ajungă doctor. În anul 1948 se înscrie la Facultatea de Medicină din Buenos Aires. În decembrie 1951 începe o călătorie prin America Latină. În ianuarie 1952 ajunge în Chile, unde descoperă mizeria în care trăiau minerii din nordul ţării. Merge mai departe, în Peru, în Amazonia, în Columbia, în Venezuela. Revine acasă complet schimbat. Descoperise marile inegalităţi din America Latină, tragica viaţă a indienilor, aroganţa militarilor.

După ce îşi ia diploma în medicină (12 iunie 1953) pleacă din nou: Bolivia, Peru, Ecuador, Guatemala. La 27 iunie 1954, preşedintele cade victimă unui puci militar.

Rămâne în Guatemala până în septembrie 1954, apoi pleacă în Mexic, unde la 26 iunie 1955, îl întâlneşte pe Fidel Castro. În această perioadă e supranumit Che. În cadrul antrenamentelor care au precedat debarcarea în Cuba, Che a practicat karate şi alpinism, escaladând vârful Iztaccihuatl, care măsura peste 5.000 de metri.

Cuba
Pentru meritele sale, Castro îi dă lui Guevara gradul de Il Comandante, cel mai înalt din cadrul gherilei, şi îi conferă, la 29 de ani, Steaua José Martí, pe care Guevara o va pune pe bereta sa neagră. Această imagine a revoluţionarului cu beretă şi stea va deveni celebră în lumea întreagă, datorită fotografului cubanez Alberto Korda, autorul acesteia.

După cucerirea puterii, la 9 ianuarie 1959, primeşte cetăţenia cubaneză, printr-o lege specială.

Che Guevara devine în 1959 comandatul închisorii Cabana. Timp de sase luni, între 2 ianuarie şi 12 iunie 1959 au fost executaţi acolo cel puţin 156 de prizonieri, în majoritate politici. Documentele vremii, inclusiv declaraţii confidentiale facute de Guevara, sugerează chiar câteva mii de victime.

La 26 noiembrie 1959 e numit director al Băncii Centrale a Cubei, iar mai târziu devine ministrul industriilor. Activ în reorientarea economiei cubaneze pe modelul centralizat sovietic. Se împrieteneşte cu Jean-Paul Sartre şi cu Simone de Beauvoir, participă in primăvara lui 1960, la un miting de protest împotriva aruncării în aer a unei nave franceze care transporta arme.

Sovieticii
Trimis de Castro prin lume, Guevara pledează pentru radicalism total în lupta împotriva imperialismului yankeu. El lansează faimosul îndemn antiamerican: "Să creăm noi Vietnamuri!". În 24 februarie 1965, la Alger, ţine un discurs care va deranja enorm Moscova. Ţările socialiste sunt atacate violent, pentru că sacrifică lumea a treia pe altarul intereselor lor egoiste. URSS-ul este ţinta principală iar Castro primeşte reproşuri de la Kremlin. La întoarcerea în Cuba, după discuţii între Castro şi Guevara, Che nu mai apare în public. Pleacă în Africa, în Congo împotriva lui Mobutu. Înainte de a pleca în Congo, îi lasă o scrisoare lui Castro, rugându-l s-o dea publicităţii, după moartea sa. Fidel însă, dă citirii scrisorii la televiziunea cubaneză în 3 octombrie 1965, în timp ce-i stă alături, soţia lui Che, Adelaida March. Aventura din Congo se sfârşeşte dezastruos. În decembrie 1965, părăseşte Africa. Slabit, cu crize de astm, bolnav de paludism şi dizenterie, se întoarce în Cuba, de unde plănuieşte o nouă aventură, de data asta în Bolivia.

Bolivia
Aventura în Bolivia se anunţa sinucigaşă. Aici, armata era bine antrenată iar Partidul Comunist Bolivian nu intenţiona să-l ajute. În noiembrie 1966, Che ajunge în capitala boliviană, după ce a trecut prin Praga, Moscova, Paris. Se îndreaptă spre regiunea forestieră Nancahuazu, pentru a forma o şcoală de gherilă. Lipsit de sprijinul localnicilor, înconjurat de nişte novici, la 8 octombrie 1967, grupul lui Che este capturat. Che Guevara este executat o zi mai târziu, la 9 octombrie 1967.


Cărţile lui Che Guevara
Los viajes sudamericanos (Călătoriile sud-americane)
Pasajes de la Guerra Revolucionaria (Momente din lupta revoluţionară)
Guerra de Guerillas (Războiul de gherilă)
Guerra de Guerillas: Un metodo (Războiul de gherilă: o metodă)
El socialismo y el hombre en Cuba (Socialismul şi omul în Cuba)
Diario de Bolivia (Jurnalul bolivian)


Sursa