Nostradamus

Nostradamus (14 decembrie, 1503 – 2 iulie, 1566), pe numele său real Michel de Nostredame, a fost un faimos medic şi farmacist francez. Celebritatea sa se datorează lucrării Les Propheties, a cărei primă ediţie a apărut în 1555. De la publicarea sa, a devenit foarte populară în toată lumea, Nostradamus creând în jurul său un cult. În literatura tuturor timpurilor i s-a acordat titul de prevestitor a tuturor marilor evenimente care se desfăşurau sau urmau să se întâmple în lume.

Lucrările lui Nostradamus sunt realizate din catrenee, care au fost de-a lungul timpului intrepretate greşit sau traduse greşit.

Nostradamus este o figură proeminentă a Renaşterii Franceze şi profeţiile sale sunt strâns legate de aplicarea Codului Bibliei cât şi a altor lucrări despre profeţii.

Începerea revelaţiilor

Cum noua sa situaţie financiară îi permitea să nu mai practice permanent medicina, Nostradamus s-a orientat spre ştiinţele o Şi-a transformat podul casei în observator astronomic, unde urcat pe trepied, urmărea bolta înstelată şi susţinea că află secretele viitorului de la lumina interioară, vocea.

La început, şi-a făcut cunoscute prezicerile printr-o serie de cărţulii modeste pe care a început să le publice din 1550. Dar treptat şi-a pierdut total interesul pentru urmărirea condiţiilor meteorologice şi a fazelor lunii.

Catrenele

Aflată în pragul unui război civil, Franţa a oferit un teren propice profeţiilor sumbre şi criptice ale lui Nostradamus, publicate în 1555 primele 100 din cele aproape 2000 pe care le va publica până în 1557. Aceste Centuri s-au bucurat imediat de succes şi l-au introdus pe autor la Curte.

Recunoscând că în mod conştient a ales o exprimare criptică, Nostradamus scria într-un limbaj obscur, pornind de la franceza contemporană lui, dar presărată cu expresii şi cuvinte din italiană, greacă, spaniolă, ebraică şi latină.

Fiecare prezicere constă din patru versuri, un catren, dar niciunul nu aduce a poezie. Vizionarul susţinea că acest stil îl proteja de pedeapsa celor puternici, care nu păreau să fie întotdeauna încântaţi de ceea ce le prezicea. Dar alţi observatori mai sceptici sunt de părere că stilul vag este adoptat în mod conştient pentru a lăsa scrierile deschise interpretărilor. În consecinţă, există probabil aproape 400 de interpretări diferite ale Centuriilor, fiecare încercând să dezvăluie secretele profeţilor, care continuă până în anul 3797. Scrierile mele vor fi mai bine înţelese de cei ce vor veni după moartea mea, scria clarvăzătorul.

Timp de 3 ani, Nostradamus a scris peste 900 de catrene şi centurii despre prezicerea viitorului. În aceste lucrări, Nostradamus prevesteşte despre viitorul lumii, 70% din ele fiind împlinite până în prezent.Prevesteşte despre domnia lui Napoleon, despre Al doilea război mondial, despre ascesiunea lui Hitler, despre asasinarea Preşedintelui american John F. Kennedy, aselenizarea omului pe Lună. Într-un catren Nostradamus ne vorbeşte despre “cerul în flăcări”, “new city”, “trăznet uriaş” şi “doi fraţi răpuşi”. Mulţi care au analizat acest catren au concluzionat că ar fi vorba chiar despre atentatele din 11 septembrie 2001.

El mai relatează că va fi şi cel de-al Treilea Război Mondial, care va dura 27 de ani, menţionând şi venirea Antichristului din Orientul Mijlociu. Se crede că al 3-lea Război Mondial va începe după moartea ultimului Papă (cel ce va urma după moartea Papei Benedict al XVI-lea), care va fi asasinat de anticrist.

Pierre de Ronsard scria despre contemporanul său: Asemenea unui oracol antic, el a prezis timp de mulţi ani o mare parte a destinului nostru. Evident, profetul s-a bucurat de respectul familiei regale şi de o faimă tot mai mare, până la moartea sa, în 1566. Inevitabil, mulţi au rămas extrem de sceptici în privinţa lucrării sale sau, chiar mai rău, l-au considerat un simplu şarlatan inteligent care profita de cei creduli.

După unii cercetători, Nostradamus şi-a prezis chiar propia moarte: Lângă bancă şi pat voi fi găsit mort. După ce într-o seară a anunţat că nu va supravieţui nopţii următoare, s-a stins într-un acces de gută şi a fost găsit mort a doua dimineaţă în dormitor, lângă masa de lucru.
un timp doua timpuri o jumatate de timp: vor fi doua timpuri asemanatoare iar al 

doilea va dura o jumatate de timp; v-or fi doua secole douazeci iar al doilea v-a dura jumatate. intai a fost cuvantul, dupa care a venit dumnezeu si dumnezeu a devenit cuvantul si cuvantul dumnezeu. jumatatea celui de-al doilea secol v-a fi scenariul lui dumnezeu, dragonul cistian, apocalipsa va fi acest sceneriu.


SURSA

Ludwig van Beethoven

Ludwig van Beethoven (16 decembrie 1770, Bonn - 26 martie 1827, Viena) a fost un compozitor german, recunoscut ca unul din cei mai mari compozitori din istoria muzicii. Beethoven este considerat un compozitor de tranziţie între perioadele clasică şi romantică ale muzicii. El a lăsat posterităţii opere nemuritoare, printre care:
9 simfonii ( a 3-a Eroica, a 5-a a Destinului, a 6-a Pastorala, a 9-a cu finalul Odă bucuriei pe versuri de Friedrich von Schiller, adoptată ca imn oficial al Uniunii Europene)
5 concerte pentru pian şi orchestră (remarcabile al 4-lea şi al 5-lea Imperialul)
Un concert pentru vioară şi orchestră
Missa solemnis
32 Sonate pentru pian (printre care a 8-a Patetica, a 14-a Clar de lună, a 23-a Appassionata)
Sonate pentru vioară şi pian (mai cunoscută Sonata Kreutzer)
16 cvartete pentru coarde
Opera Fidelio



Ludwig van Beethoven s-a născut în 1770 la Bonn, Germania, ca fiu al lui Johann van Beethoven (1740-1792), de origine flamandă şi al Magdalenei Keverich van Beethoven (1744-1787). Până relativ recent ziua de 16 decembrie este considerată, în multe lucrări de referinţă, ca fiind data de naştere a lui Beethoven deoarece se ştie că el a fost botezat pe 17 decembrie, ori la vremea respectivă copiii erau botezaţi la o zi după naştere. Oricum această presupunere este încă privită cu rezerve la ora actuală.


Mediul familial nu îi era tocmai favorabil, sub autoritatea capricioasă a tatălui, un cântăreţ de curte mediocru, alcoolic notoriu. Observând însă talentul muzical precoce al fiului său, acesta a încercat să facă, fără succes, din micul Ludwig un copil-minune, asemenea lui Wolfgang Amadeus Mozart. Beethoven a început să ia lecţii de muzică, în jurul vârstei de 10 ani, cu organistul Christian Gottlob Neefe. Acesta recunoaşte dotarea muzicală excepţională a tânărului Beethoven şi, cu sprijinul Arhiepiscopului din Bonn, Maximilian Franz, îi facilitează în 1787 o călătorie la Viena. Aici ia probabil câteva lecţii cu Mozart, dar trebuie să se întoarcă după scurt timp la Bonn, din cauza înbolnăvirii şi morţii mamei sale. În următorii patru ani lucrează cu capela curţii şi cu orchestra teatrului din Bonn, având astfel prilejul să-şi îmbogăţească cunoştinţele muzicale cu operele aflate în circulaţie în acel timp. În această perioadă compune o Cantată cu ocazia morţii împăratului Iosif al II-lea.

În noiembrie 1792, Beethoven pleacă pentru a doua oară la Viena, unde devine elevul lui Joseph Haydn, mai târziu şi al lui Antonio Salieri. În capitala imperiului habsburgic, Beethoven reuşeşte să câştige favorurile aristocraţiei vieneze prin concerte private, cu care ocazie capătă faima de virtuos pianist şi de compozitor. Graţie acestor relaţii şi a contactelor cu casele de editură, care îi publică unele compoziţii, Beethoven reuşeşte să dobândească o independenţă, pe care şi-a dorit-o cândva şi Mozart.

În martie 1795 apare pentru prima dată în faţa publicului vienez executând primul său concert pentru pian şi orchestră. Urmează o serie de concerte la Praga, Dresda, Berlin şi Preßburg (Bratislava). După primele sonate pentru pian - printre care sonata op. 13 "Patetica" - , Beethoven deschide, începând cu anul 1798, seria cvartetelor de coarde, compune şi prima lui simfonie, în Do-major. În acelaşi timp apar primele semne ale scăderii auzului, ceea ce îl face să se izoleze tot mai mult de societate. În celebrul "Testament de la Heiligenstadt" (1802) Beethoven se adresează fratelui său, înspăimântat de surzenia sa tot mai accentuată. Totuşi, tocmai în aceşti ani, Beethoven compune o serie de opere desăvârşite ale stilului clasic de maturitate, ca cele trei sonate pentru pian op. 31, simfonia III-a "Eroica", apoi sonata pentru pian op. 57 "Appassionata", concertul pentru vioară şi orchestră, simfoniile a V-a (a "Destinului") şi a VI-a ("Pastorala"). În aceste compoziţii se observă deosebirile faţă de operele compuse în primii săi ani în Viena: orchestra devine principalul "instrument" al lui Beethoven, chiar şi operele compuse pentru instrumente soliste au un caracter orchestral.

Prin anul 1818, Beethoven devine complet surd, singura modalitate de a comunica cu interlocutorii erau "caietele de conversaţii", în care aceştia scriau în loc să vorbească. Surditatea nu i-a întrerupt însă creaţia artistică, în 1819 compune "Variaţiile-Diabelli" pentru pian, în 1820 se execută prima versiune a "Missei Solemnis", realizează ultimele sale sonate pentru pian şi cvartetele de coarde, în sfârşit, Simfonia a IX-a. În ziua de 7 mai 1824 a avut loc la Viena prima audiţie a Simfoniei a IX-a. Succesul a fost triumfal, s-ar putea spune revoluţionar. Beethoven a fost întâmpinat cu cinci salve de aplauze, când, potrivit etichetei, însăşi familia imperială era salutată la intrarea în sală doar cu trei salve. Simfonia a dezlănţuit un entuziasm delirant, multă lume plângea. Beethoven, care se găsea pe scenă cu faţa la orchestră, nu percepea nimic din cele ce se petreceau în sală, unde lumea ridicată în picioare striga şi îşi agita pălăriile. Una din soliste l-a întors pe Beethoven cu faţa la public, putând astfel să-şi trăiască triumful.

Tot mai bolnav, fiind ţintuit la pat încă din decembrie 1826, Beethoven moare la 26 martie 1827, în urma unei boli de ficat. La înmormântarea în cimintirul Währinger au luat parte mii de locuitori ai Vienei, cuvântul de adio l-a rostit poetul Franz Grillparzer. A fost ulterior de două ori exhumat şi reîngropat in Cimitirul Central (Zentralfriedhof) din Vien

Evoluţia stilului muzical

Producţia muzicală a lui Beethoven este considerată în mod tradiţional ca o punte între Clasicism şi Romantism şi se poate împărţi în trei perioade:
Prima perioadă (1790-1802), cuprinzând compoziţiile din tinereţe de la Bonn şi primii ani în Viena, reprezintă continuarea stilului lui Haydn şi Mozart, şi desăvârşesc clasicismul vienez ajuns la maturitate. Un exemplu îl constitue cvartetul de coarde în La-major op. 18, foarte apropiat de compoziţiile similare ale lui Mozart.
A doua perioadă (1807-1812), aşa zisul "ciclu eroic", cuprinde compoziţii ca simfonia III-a (Eroica), concertele pentru pian şi orchestră nr.4 şi 5 (Imperialul), sonata pentru pian Appassionata. În toate aceste opere se remarcă profunzimea temelor, contrastele dramatice şi noutăţile armonice, neîntâlnite încă la predecesorii săi.
A treia perioadă se profilează din anul 1813. Compoziţiile din această perioadă nu mai pot fi grupate pe cicluri, fiecare din ele se prezintă cu o proprie şi puternică individualitate, eliberate de convenţiile tradiţionale. În muzica instrumentală introduce recitative şi arii, în fugi, variaţiuni şi elemente lirice, mereu în căutare de noi moduri de expresie. Cele două opere importante din această ultimă perioadă, a 9-a şi Missa solemnis, se depărtează complet de genul tradiţional: astfel în finalul simfoniei se introduce o partitură pentru solişti vocali şi cor, în timp ce Missa solemnis iese din tiparele messelor liturgice, devenind o confruntare subiectivă cu divinitatea


Moştenirea artistică

Importanţa lui Beethoven se referă şi la transformarea rolului compozitorului în societate. De la artizanul în serviciul Bisericii sau aristocraţiei, el devine un artist care creează dintr-o necesitate interioară şi nu la comandă. Influenţa lui asupra compozitorilor ce l-au urmat a fost enormă. Admirat de Franz Schubert, Felix Mendelsohn-Bartoldy, Robert Schumann, Johannes Brahms, până la Richard Wagner şi Arnold Schönberg ca întemeietor al unei ere noi în muzică, este considerat până astăzi ca figură cardinală în evoluţia muzicii tuturor timpurilor, recunoscut şi în limbajul şi tehnica muzicii contemporane.El a format era unei noi generatii de muzică.


SURSA

Thomas Alva Edison

Thomas Alva Edison (n.11 februarie 1847- d.18 octombrie 1931) a fost un important inventator şi om de afaceri american a sfârşitului de secol XIX şi început de secol XX. A fost cunoscut şi ca "Magicianul din Menlo Park", fiind şi cel mai prolific inventator al timpului prin aplicarea practică a descoperirilor ştiinţifice (1903 brevete). Este un autodidact, însă acest lucru nu l-a împiedicat să realizeze invenţii în domeniul electricităţii (becul cu filament), telefoniei, al sistemului de transmisie multipla a telegramelor, înregistrării mecanice a sunetului (fonograful) şi cinematografiei - kinetoscopul.

În lumea industriei introduce noţiunea de producţie de serie.

Pentru meritele sale, Academia Americană de Arte şi Ştiinţă îi acordă în anul 1895 "Premiul Rumford" pentru activitatea din domeniul electricităţii şi în anul 1915 "Medalia Franklin" pentru contribuţia sa pentru binele umanităţii.

Edison s-a născut în Milan, Ohio, Statele Unite ale Americii şi şi-a petrecut copilăria în Michigan. A fost parţial surd din adolescenţă, ceea ce nu l-a împiedicat să devină operator de telegraf în anii 1860. Primele invenţii ale lui au fost legate de telegraf. În adolescenţa sa, Edison a lucrat şi în alte domenii, vânzând mâncare şi bomboane călătorilor din trenuri. Primul său brevet de invenţie a fost obţinut pentru maşina electromagnatică de înregistrat voturi în 28 octombrie 1868.
Invenţii

Inventează şi experimentează în 1872 sistemul telegrafic duplex prin care se transmit simultan, pe acelaşi fir, două telegrame în sensuri contrare.

În anul 1877 inventeaza fonograful, primul aparat de înregistrat sunete şi totodată de redarea lor.






În anul 1878 perfecţionează telefonul lui Alexander Graham Bell (amplifică vocea cu ajutorul curenţilor de inducţie) şi, folosind microfonul inventat de Hughes, brevetează telefonul cu bobină de inducţie şi microfon cu cărbune, căruia îi adaugă apoi soneria electrică de apel.
În anul 1879 inventează becul cu incandescenţă. iar în anul 1880 realizează prima distribuţie de energie electrică instalând o centrală electrică pe pachebotul transatlantic "Columbia", prima navă iluminată electric.

În anul 1880 propune un proiect pentru folosirea tracţiunii electrice pe calea ferată.

În ziua de 4 septembrie 1882 la New York, Thomas Alva Edison punea în funcţiune prima centrală electrică care alimentează clădirile unui oraş.

În anul 1883 descoperă efectul care îi poartă numele, efectul Edison, care se referă la emisia de electroni de către metalele încălzite, cunoscut ca fenomenul de emisie termoelectrică. Descoperă acest fenomen întâmplător: introducând într-un bec cu incandescenţă o mică placă metalică observă că un galvanometru din circuit indică trecerea unui curent electric dacă placa era legată la polul pozitiv al sursei de alimentare şi rămanea la zero dacă placa era legată la polul negativ al sursei de alimentare. Nu i-a acordat vreo importanţă pe moment, dar la notat totuşi. Fenomenul a fost studiat şi dezvoltat ulterior de fizicianul John Ambrose Fleming, punându-se astfel bazele electronicii .

În anul 1892 inventeză un aparat de luat vederi pentru obiecte sau oameni în mişcare, care folosea o bandă de celuloid de 35 mm cu perforaţii pe margine. Primele încercari, efectuate în laborator, au fost executate cu ritmul de 15 imagini pe secundă, care pe moment nu au dat rezultate satisfăcătoare.

În anul 1894 inventează kinetoscopul, primul aparat care putea reda imagini în mişcare, cu o frecvenţă de 46 de imagini pe secundă, dar acest aparat nu permitea decât vizionarea filmului decât de o singură persoană. Aparatul folosea benzi de film perforate pe margini, unde imaginile luminate prin transparenţă puteau fi urmărite printr-o lentilă. Primul "spectacol" public a avut loc într-o sală de pe Broadway, după care aparatul a fost construit în serie şi comercializat.

În anul 1912 realizează un prototip de cinematograf sonor, combinând cinematograful propriu-zis cu fonograful. Rezultatele au fost mai mult spectaculoase decât satisfăcătoare.

În anul 1914 perfecţionează acumulatorul alcalin cu plăci de fier şi de nichel introduse în soluţie apoasă de hidroxid de potasiu sau de sodiu ca electrolit, inventat de germanul Jungner în 1901.
Controverse asupra personalităţii sale

Deşi a avut destule invenţii proprii, Edison nu s-a sfiit să îşi atribuie fără scrupule rezultatele muncii altora, două exemple fiind concrete în acest sens:
Sârbul Nicolae Teslea (Nikola Tesla). În 1885, transatlanticului "Oregon" i se defectase generatorul de curent electric Edison. Trebuia să plece la timp, altfel întârzierea le-ar fi adus armatorilor mari pagube. Firma lui Edison îl însărcinează pe Teslea să repare scurt-circuitul generatorului, defectul fiind în spirele înfăşurării bobinei de excitaţie şi o remediază, rebobinând-o în circa 20 de ore. Edison îi promisese un premiu de 50.000 dolari dacă defecţiunea este îndepărtată în timp util plecării vasului la data prenotată. Nava pleacă la timp, dar promisiunea premiului se transformă în explicaţii: fusese o glumă. Nici alte gratificaţii promise, de exemplu pentru perfecţionarea generatoarelor şi motoarelor electrice Edison în 24 de variante, înzestrate cu un regulator şi un nou tip de întrerupător, nu i se acordă. Edificat asupra conduitei lui Edison, Teslea va lucra de acum înainte pe cont propriu şi va realiza definitivarea sistemului sau original, bazat pe curenţi alternativi polifazaţi. Trecerea timpului îi dă dreptate lui Teslea în competiţia sa cu Edison şi treptat, teza sa privind curentul alternativ se impune. [...]
Edison şi Teslea au fost propuşi împreună să împartă premiul Nobel pentru fizică pe anul 1915, ca unii ce-şi închinaseră viaţa pentru descoperiri şi realizări tehnice utile omenirii. Teslea a refuzat premiul, din cauza animozităţilor din trecut. Dar era în anul 1916, şi premiul pe acel an nu a mai fost acordat, din cauza războiului mondial..." (Formula As)
Francezul Georges Méliès. În 1902, după ce a terminat filmul "Le voyage dans la lune", Méliès a intenţionat să-şi vândă filmul în S.U.A., ceea ce i-ar fi adus profituri uriaşe. Însă tehnicienii lui Thomas Alva Edison, furând o copie originală, făcuseră deja copii pentru difuzare a acestui film. A fost proiectat în toată America în reţeaua de săli de cinematograf ale lui Edison la câteva săptămâni de la lansare. Edison a făcut o avere de pe urma furtului acestui film Méliès şi datorită lipsei unei legi privind dreptul de autor. Lipsa acestei legi a dus şi la falimentarea producătorului care nu şi-a putut recupera investiţia.
De altfel, există o serie de invenţii şi idei de-ale angajaţilor săi pe care Edison a avut grijă să şi le însuşească. (Robert Conot - "Thomas A. Edison: A Streak of Luck").


Sursa

Vincent Van Gogh

Vincent van Gogh (pronunţat în neerlandeză [vɪnˈsɛnt vɑnˈxɔx], n. 30 martie 1853, Groot Zundert, Ţările de Jos, d. 29 iulie 1890, Auvers, Franţa) a fost un pictor olandez.

Tatăl lui era pastor protestant, iar mama provenea dintr-o familie de pictori şi negustori de artă.

La vârsta de 16 ani, mama lui i-a găsit primul loc de muncă, în Haga, la un unchi care era negustor de artă. Părea că viaţa lui a intrat pe un făgaş normal, dar în 1874 este transferat la Londra, unde se îndrăgosteşte de fiica gazdei şi îşi neglijează munca. A fost concediat şi trimis acasă. În 1876 se întoarce în Anglia şi lucrează ca colector de impozite într-o şcoală londoneză. Mizeria oraşului îl afectează atât de puternic încât refuză colectarea impozitelor, motiv pentru care se trezeşte iar pe străzi.

Se întoarce acasă şi de decide, urmându-şi tatăl, să devină preot, dar studiile teologice i se par prea dificile şi se dedică activităţilor caritabile. Aşa ajunge în 1878 în Belgia, în zona minieră Borinage. Sărăcia regiunii este impresionantă chiar şi faţă de mizeria cartierelor londoneze; îşi vinde lucrurile şi se mută într-o colibă sărăcăcioasă, aproape de "ai săi". Patronii, uimiţi, îl concediază în 1880.







În 1881 Van Gogh îşi împarte timpul între Haga şi Anvers hotărăt să devină pictor. În 1885 pleacă la Paris. Cu ocazia primului sejur în acest oraş, înainte cu 11 ani, fusese fascinat de prima şi unica expoziţie impresionistă, iar acum îşi dorea să fie aproape de artiştii săi idolarizaţi. Van Gogh era îndeosebi ataşat de Gauguin, având în vedere că ambii artişti considerau că picturile trebuie să reflecte trăirile interioare. În următorii ani, Van Gogh are accese de furie la beţie şi se ceartă din ce în ce mai des cu Gauguin. În urma unei certe aprige între cei doi, Van Gogh îl atacă pe Gauguin cu briciul. Gauguin fuge speriat, iar Van Gogh îşi taie o bucată din urechea dreaptă. Cu această ocazie realizează cât de aproape este de demenţă. În 1889 se internează voluntar în ospiciul din Saint-Rémy. În perioadele de calm este lăsat acasă să picteze. În decurs de mai puţin un an pictează 200 de tablouri.

În 1890 se stabileşte în Auvers, la nord-vest de Paris, un orăşel foarte popular în rândul artiştilor. Se refugiază într-o cămăruţă deasupra unei cafenele şi se dedică exclusiv picturii. Pictează 70 tablouri în tot atâtea zile. Însă nu a rezistat mult timp în acest ritm fanatic. La 27 iulie 1890 iese din orăşel şi se împuşcă în piept, după care se retrage în camera lui, unde îşi petrece noaptea fumându-şi pipa. Marţi, la ora unu noaptea, Van Gogh în vârstă de 37 ani, moare din cauza rănii.
 

Sursa

Alfred Nobel

Alfred Bernhard Nobel (1833 - 1896) s-a născut pe 21 octombrie 1833, Stockholm, Suedia- om de afaceri suedez, inventatorul dinamitei şi creatorul fundaţiei ce oferă faimoasele Premii Nobel.
Prin testamentul său, a cerut ca veniturile imensei sale averi să fie oferite în fiecare an "sub formă de premii celor care, în anul precedent, au adus cele mai mari servicii umanităţii.

Nobel a fost cel de-al treilea copil al lui  Immanuel Nobel (1801-1872) şi Andriette Ahlsell Nobel (1805-1889). În 1842 s-a mutat cu familia în Saint Petersburg unde tatăl său avea de lucru. aici a studiat chimia cu profesorul Nikolay Nikolaevich Zinin. În 1859 tatăl său a lăsat afacerea în grija fiului său Ludvig Nobel (1831-1888) care a extins-o. Împreună cu tatăl său s-a întors în Suedia unde s-a dedicat cercetării explozibilului. În 1864 fratele mai mic - emil a murit în urma unei explozii accidentale.

Fundaţia pentru Premiile Nobel a fost "fontată" în 1895 când Alfred Nobel şi-a scris testamentul lăsând cea mai mare parte a averii sale fundaţiei.
Primele premii au fost decernate la 10 decembrie 1901. Trei din ele sunt pentru excelenţă în  fizică, chimie şi medicină, cel de-al 4-lea pentru literatură iar cel de-al 5-lea pentru pace.


Sursa

siteul Premiilor Nobel

Iulius Cezar

Gaius Iulius Cezar (limba latină: IMP•C•IVLIVS•CAESAR•DIVVS1; n. 13 iulie, ca. 100 î.Hr.; m. 15 martie, 44 î.Hr.) a fost un lider politic şi militar roman şi una dintre cele mai influente personalităţi din istorie. Rolul său a fost unul instrumental în transformarea Romei din Republică în Imperiul Roman. Cucerirea Galiei, regizată de Cezar, a extins lumea romană până la Oceanul Atlantic, introducând influenţe romane în ceea ce avea să devină mai târziu Franţa, fapt ale cărei consecinţe se simt chiar şi astăzi. În anul 55 î.Hr. Cezar a lansat prima invazie romană în Marea Britanie.







Cezar a ieşit învingător într-un război civil, devenind astfel conducător indiscutabil al lumii Romane, şi a iniţiat o vastă acţiune de reformare a societăţii romane şi a guvernului acesteia. El a fost proclamat dictator pe viaţă şi a centralizat puternic deja şovăitorul guvern al Republicii slăbite. Prietenul lui Cezar, Marcus Brutus, complotează pentru a îl asasina, în speranţa de a salva Republica. Dramatica asasinare din Idele lui Martie a fost catalizatorul unui al doilea război civil, între Cezari (Octavian, Marc Antoniu, Lepidus) şi Republicani (Brutus, Cassius şi Cicero, printre alţii). Acest conflict s-a încheiat cu victoria Cezarilor în Bătălia de la Philippi şi stabilirea formală a unui al Doilea Triumvirat, în care Octavian, Antoniu şi Lepidus împărţeau controlul asupra Romei. Tensiunile iscate între Octavian şi Antoniu au condus la un nou război civil, culminând cu înfrângerea lui Antoniu în Bătălia de la Actium. Octavian ajunge astfel liderul indiscutabil al lumii romane.

Această perioadă de războaie civile a transformat Republica Romană în Imperiul Roman, cu nepotul de bunic, în acelaşi timp şi fiu adoptiv al lui Cezar , Octavian, cunoscut mai târziu ca Cezar August, instalându-se ca primul împărat.

Campaniile militare ale lui Cezar sunt cunoscute în detaliu din prisma propriilor sale notări: Commentarii de Bello Gallico, şi multe detalii ale vieţii sale sunt înregistrate mai târziu de către istorici precum Suetonius, Plutarh şi Cassius Dio

Asasinatul

Spaima că Cezar va ajunge rege s-a amplificat atunci când cineva a aşezat o diademă pe statuia acestuia de pe Rostra. Tribunii, Gaius Epidius Marcellus şi Lucius Caesetius Flavius au îndepărtat această diademă. Nu la mult timp după acest incident, aceeaşi doi tribuni au arestat cetăţeni care au pronunţat titlul de Rex către Cezar, în timp ce acesta trecea pe străzile Romei. Văzându-şi susţinătorii ameninţaţi, Cezar a acţionat sever. A ordonat eliberarea celor arestaţi şi, în schimb, a adus tribunii în faţa Senatului, înlăturându-le poziţiile. Cezar folosise iniţal sanctificarea tribunilor ca unul din motivele pentru care pornise războiul civil, însă acum le-a revocat puterea în propriul câştig.

Festivalul Lupercalia avea să reprezinte cel mai mare test pentru poporul roman privind acceptarea lui Cezar ca rege. În 15 februarie 44 î.Hr., Cezar stătea pe scaunul său aurit de pe Rostra, purtându-şi roba roşie, încălţăminte roşie, coroana de lauri şi armat cu titlul de Dictator Perpetuus. Cursa în jurul pomeriumului reprezenta o tradiţie a festivalului, iar când Marc Antoniu a pătruns în forum, a fost ridicat în Rostra de către preoţii participanţi la festivitate. Antoniu a scos o diademă şi a încercat să o aşeze pe capul lui Cezar, spunând "Poporul îţi oferă acest titlu de rege prin mine". Însă puţine au fost uralele publicului, şi Cezar a refuzat cu rapiditate, îngrijindu-se ca podoaba să nu-i atingă capul. Publicul a ţipat aprobator, dar Antoniu a ignorat faptele şi a încercat să i-o aşeze pe cap pentru a doua oară. Nici de această dată publicul n-a exultat, iar Cezar s-a ridicat de pe scaunul său şi l-a refuzat din nou, spunând: "Nu voi fi regele Romei. Jupiter este singur rege al romanilor." Mulţimea a aprobat imediat acţiunile lui Cezar.

În tot acest timp, Cezar planifica o nouă campanie în Dacia şi apoi în Parthia. Campania parthiană ar fi putut aduce bogăţii considerabile înapoi la Roma, şi posibilitatea reîntoarcerii la standardele pe care Crassus le pierduse cu aproape nouă ani în urmă. O veche legendă spunea că Partia putea fi cucerită doar de un rege, astfel că Cezar a fost autorizat de către Senat să poarte o coroană oriunde în imperiu. Cezar planificase plecarea pentru luna aprilie 44 î.Hr., iar opozanţii săi secreţi, al căror număr era în continuă creştere, trebuiau să acţioneze în grabă. Majoritatea fiind oameni pe care Cezar îi graţiase deja, ei erau conştienţi că singura posibilitate de a îl înlătura pe Cezar de la conducerea Romei era să acţioneze înainte ca acesta să pornească către Parthia.

Locul de întrunire a Senatului roman era, conform tradiţiei, în Curia Hostilia, a cărui reparaţie fusese recent terminată după incendiile ce o distruseseră în anii precedenţi, dar Senatul a abandonat-o pentru o casă nouă, aflată în construcţie. Astfel că Cezar a convocat Senatul în Theatrum Pompeium (construit de către Pompei), la Idele lui Marte, pe 15 martie 44 î.Hr.. Cu puţine zile în urmă, un prezicător îi spusese lui Cezar: „Fereşte-te de Idele lui Marte“. În timpul întrunirii Senatului, Cezar a fost atacat şi înjunghiat de moarte de către un grup de senatori, care se intitulau Liberatorii (Liberatores); aceştia şi-au justificat acţiunea spunând că au comis tiranicid, nu crimă, apărând Republica de ambiţiile monarhale pretinse de Cezar. Printre asasinii care s-au închis în Templul lui Jupiter se aflau Gaius Trebonius, Decimus Junius Brutus, Marcus Junius Brutus şi Gaius Cassius Longinus; Cezar le graţiase majoritatea crimelor şi chiar îi avansase în carieră. Marcus Brutus era un văr îndepărtat al lui Cezar şi fusese numit ca unul dintre moştenitorii săi testamentari. De asemenea, se speculează că Marcus Brutus era fiul nelegitim al lui Cezar, din moment ce acesta avusese o aventură cu Servilia Caepionis, mama lui Brutus; însă Cezar avea doar cincisprezece ani la data naşterii lui Brutus. Cezar a primit 23 de lovituri(conform altora chiar 35), care variau între superficiale şi mortale şi, ironia soartei, s-a prăbuşit la picioarele unei statui a fostului său prieten, devenit rival, Pompei cel Mare. Pompei fusese recent deificat de către Senat, unele relatări spunând că Cezar s-a rugat la Pompei în timp ce murea. Ultimele sale cuvinte au fost relatate în diferite feluri, precum:
και συ τεκνον; (Kai su, teknon?) (gr., „Chiar şi tu, fiul meu?“ – din Suetonius)
Tu quoque, Brute, fili mi! (lat., „Şi tu, Brutus, fiul meu!“ – o traducere latină modernă a unui citat grecesc din Suetonius)
Et tu, Brute? (lat., „Chiar (şi) tu, Brutus?“ – din piesa lui Shakespeare, Iulius Cezar)


Relatarea unui martor ocular

Aici urmează relatarea unui martor ocular al asasinatului lui Cezar scrisă de către Nicolaus din Damas, la puţini ani după ce aceasta a avut loc.

Planul

„Conspiratorii nu s-au întâlnit niciodată în public, dar se regăseau ocazional acasă la fiecare dintre ei. Au fost multe discuţii şi propuneri, aşa cum era de aşteptat, în timp ce investigau cum şi unde să-şi execute planul. Unii au sugerat să încerce în timp ce acesta mergea pe Calea Sacră, care era una dintre plimbările sale favorite. O altă idee era să fie ucis la alegeri, în timp ce traversa un pod pentru a numi magistraţii din cadrul Campus Martius; urmau să vadă care este cel mai puţin norocos dintre ei, pentru ca acela să îl împingă pe Cezar de pe pod, iar ceilalţi să alerge şi să îl ucidă. Un al treilea plan era acela de a aştepta următorul spectacol cu gladiatori. Avantajul era că, din pricina spectacolului, nu s-ar fi născut nici o suspiciune dacă se zăreau armele ce urmau să fie pregătite pentru asasinat. Însă majoritatea a decis să fie omorât în timp ce stătea în Senat, unde nu era însoţit de nimeni, din moment ce non-senatorii nu erau admişi, şi unde cei mulţi conspiratori îşi puteau ascunde pumnalele în togi. Acest plan a fost câştigătorul zilei.“

Semne rele

„Înainte de a intra în altar, preoţii au adus în faţă victimele, pentru ca el să poată executa ceea ce avea să fie ultimul său sacrificiu. Semnele erau foarte clar nefavorabile. După acest sacrificiu nereuşit, preoţii au făcut altele, în mod repetat, pentru a vedea dacă ar putea apărea altceva, mai favorabil decât cele deja dezvăluite. În final, preoţii au concis că nu au putut vedea cu claritate intenţia divină, pentru că exista un spirit transparent şi malefic, ascuns printre victime. Cezar s-a simţit iritat şi a abandonat divinaţia până la lăsarea soarelui, deşi preoţii şi-au continuat tot mai mult eforturile.

Asasinii prezenţi atunci au fost încântaţi să vadă acestea, deşi prietenii lui Cezar l-au sfătuit să anuleze adunarea Senatului din acea zi, din pricina spuselor preoţilor. El a fost de acord, însă unii participanţi s-au ridicat, l-au strigat şi i-au spus că Senatul era deja plin. Şi-a privit amicii, dar Brutus l-a abordat din nou spunându-i 'Vino, bunule domn, nu acorda atenţie palavrelor acestor oameni şi nu amâna ceea ce Cezar şi puterea sa grandioasă a găsit de cuviinţă să se organizeze. Fă-ţi singur curajul de bun augur.' Cu aceste cuvinte l-a convins pe Cezar; ţinându-l de mâna dreaptă, l-a condus către Senat, care se afla chiar în apropiere. Cezar l-a urmat în tăcere.“

Atacul final

„Senatul s-a ridicat în semn de respect pentru poziţia sa când l-a văzut intrând. Cei care aveau să facă parte din complot stăteau în apropierea sa. Chiar lângă el se afla Tillius Cimber, al cărui frate fusese exilat de către Cezar. Sub pretextul unei umile doleanţe din partea acestui frate, Cimber s-a apropiat de Cezar şi a strâns mantaua togii sale, părând că vrea să facă o mişcare şi mai amplă cu mâinile sale asupra lui Cezar. Cezar a vrut să se ridice şi să-şi folosească mâinile, dar a fost împiedicat de către Cimber, devenind astfel excesiv de iritat.

Acela a fost semnalul pentru conspiratori să acţioneze. Toţi şi-au scos în grabă pumnalele şi s-au năpustit asupra sa. Întâi Servilius Casca l-a lovit cu vârful lamei pe umărul stâng, puţin deasupra osului gâtului. La acela ţintise, însă din pricina entuziasmului ratase. Cezar s-a ridicat pentru a se apăra şi, în acel vacarm, Casca a ţipat în greacă la fratele său. Cel din urmă l-a auzit şi a împins sabia în coaste. După un moment Cassius i-a făcut o rană asupra feţei şi Decimus Brutus l-a străpuns într-o parte. În timp ce Cassius Longinus încerca să-l lovească din nou, a ratat şi a lovit mâna lui Marcus Brutus. Minucius l-a lovit de asemenea pe Cezar şi Rubrius în coapsă. Era pur şi simplu o mulţime aflată în bătălie cu un singur oponent.

Sub masa rănilor, a căzut la piciorul statuii lui Pompei. Toată lumea părea să fi vrut a avea un rol în omor, nefiind niciun participant care să nu-i lovească corpul în timp ce el zăcea, până când, înjunghiat de douăzeci şi trei de ori, şi-a dat ultima suflare.“

Apoi i-au abandonat trupul înjunghiat şi însângerat acolo. După trei zile, sclavii i-au descoperit trupul. Soldaţii romani i-au înfăşurat trupul şi l-au ars pe altar (a fost incinerat, potrivit tradiţiei romane). Femeile au aruncat in flăcările ce mistuiau trupul lui Cezar bijuterii şi hainele copiilor lor. A fost o zi neagră pentru Roma; odată cu pierderea marelui părinte al patriei, începea o nouă epocă romană.

Urmările asasinării

Moartea lui Cezar a marcat, de asemenea, în mod ironic şi sfârşitul Republicii Romane, republică pentru binele căruia fusese ucis. Clasa romană de mijloc şi cea inferioară, în care Cezar era atât de popular încă dinaintea victoriei din Galia, au fost înfuriate că un mic grup de aristocraţi le uciseseră campionul. Faimosa cuvântare a lui Antoniu din piesa shakesperiană, „Prieteni, Romani, Concetăţeni, acordaţi-mi atenţia voastră“ s-ar fi putut sau nu întâmpla în realitate, însă ea reprezintă un exemplu perfect al gândirii publice ce a urmat morţii lui Cezar. Antoniu, care în ultima vreme se îndepărtase de Cezar, a capitalizat supărarea mulţimii romane şi a ameninţat că-i va dezlănţui asupra Optimaţilor, poate în intenţia ca el să preia controlul asupra Romei. Însă Cezar îl numise pe nepotul său Gaius Octavius ca unic moştenitor al vastei sale bogăţii, oferindu-i lui Octavius atât puterea imensă asigurată de numele lui Cezar, cât şi control asupra uneia dintre cele mai mari averi din Republică. În plus, Gaius Octavius era de asemenea, pentru toate intenţiile şi scopurile, fiul marelui Cezar şi în mod consecvent loialitatea populaţiei romane a trecut de la mortul Cezar la Octavius aflat în viaţă. Octavius, în vârstă de doar 19 ani la moartea lui Cezar, s-a dovedit a fi nemilos şi letal, şi în timp ce Antoniu se ocupa de Decimus Brutus, în prima rundă a noilor războaie civile, Octavius îşi consolida poziţia. Pentru a se putea lupta cu Brutus şi Cassius, care ducea lipsa unei mari armate în Grecia, Antoniu avea nevoie atât de averea din cuferele de război ale lui Cezar, cât şi de legitimitatea pe care numele lui Cezar o oferea oricărei acţiuni pe care acesta ar fi desfăşurat-o împotriva celor doi. Un nou Triumvirat s-a format - al doilea şi ultimul, cu Octavius, Antoniu, şi comandantul loial al cavaleriei lui Cezar, Lepidus. Al Doilea Triumvirat l-a deificat pe Cezar ca divus iulius şi – văzându-se că uciderea sa a fost posibilă tocmai din pricina clemenţei sale - oroarea proscrierilor, abandonată din vremurile lui Sulla, a fost readusă asupra inamicilor triumviratului în scopul de a-şi însuşi încă şi mai multe fonduri pentru al doilea război civil, împotriva lui Brutus şi Cassius, pe care Antoniu şi Octavian i-au înfrânt la Philippi. Un al treilea război civil s-a declanşat apoi între Octavian pe deoparte şi Antoniu şi Cleopatra pe cealaltă. Acest ultim război civil a culminat cu înfrângerea lui Antoniu şi a Cleopatrei la Actium, rezultând astfel ascensiunea lui Octavian, care a devenit primul împărat roman, sub numele de Cezar August. În 42 î.Hr., Cezar a fost zeificat formal ca Divinul Iulius (Divus Iulius), şi Cezar August a devenit astfel Divi filius (Fiul lui Dumnezeu).




Sursa

Adolf Hitler

Adolf Hitler (n. 20 aprilie 1889, Braunau am Inn, Austria — d. 30 aprilie 1945, Berlin), lider al Partidului Naţional-Socialist German, cancelar al Germaniei din 1933, iar din 1934 conducător absolut („Führer”) al Germaniei, a fost unul din cei mai cruzi dictatori din istoria omenirii. Ajuns la putere în 1933, liderul mişcării naziste, Hitler a dus o politică de pregătire şi de declanşare a celui de Al Doilea Război Mondial, precum şi de punere în aplicare a unui plan de exterminare în masă a evreilor şi a adversarilor politici.




Ascensiunea la putere

Încă de la începuturile carierei politice, Hitler era conştient de puterea propagandei, totul fiind foarte bine pus la punct. Din aprilie 1930, responsabil cu propaganda a fost numit Joseph Goebbels, care a folosit cu succes noile tehnici, afişele electorale cât şi radioul. Au fost închiriate avioane şi automobile de lux pentru deplasarea mai rapidă a lui Hitler în cât mai multe locuri, în cadrul numeroaselor campanii electorale. Demersul a avut efectul scontat, dar un mare merit la succesul naziştilor l-a avut absenteismul electoratului la urne. Succesul obţinut de partidul său la alegerile din 1932 l-a încurajat să nu accepte altă funcţie decât cea de cancelar. Întâlnirile dintre Hitler şi preşedintele Hindenburg nu au dus la nici un rezultat. A urmat o perioadă tulbure în viaţa politică germană, culminând, totuşi, la 30 ianuarie 1933 cu numirea în funcţia de cancelar a lui Hitler. În scurt timp, naziştii au preluat toate funcţiile de conducere, atât în Parlamentul german (Reichstag), cât şi în economie. În martie 1933, Hitler s-a hotărât să propună noului Parlament Legea de împuternicire (Ermächtigungsgesetz), care prevedea înlăturarea procedurilor şi legislaţiei parlamentare şi transferul puterii depline cancelarului şi guvernului său, prin asumarea de prerogative dictatoriale. Cu ajutorul mulţimii adunate în stradă şi a terorii instaurate de "Batalioanele de Asalt" sau SA (Sturmabteilung) şi a celeilalte organizaţii paramilitare, SS (Schutzstaffel, „Eşalonul de protecţie”), legea a fost adoptată cu 444 de voturi pentru şi 94 împotrivă. S-a deschis astfel calea spre dictatura totalitară.

Antisemitismul
La baza politicii lui Hitler şi a partidului naţional-socialist s-au aflat ura rasială şi antisemitismul. Ura profundă faţă de evrei a fost tema dominantă a carierei politice a lui Hitler. S-a speculat foarte mult pe seama motivelor, dar nimeni nu a putut găsi un răspuns satisfăcător. Cea mai plauzibilă explicaţie o oferă Geoff Layton în lucrarea „Germania: Al Treilea Reich, 1933-1945”: „Hitler a fost produsul, şi nu creatorul unei societăţi deja infestate. În orice caz, ar fi eronat să-l considerăm un antisemit oarecare. Ura faţă de evrei era obsesivă şi vindicativă şi i-a influenţat întreaga filosofie politică. Că el a fost în stare să o pună în practică, nu poate fi explicat decât prin circumstanţele singulare ale Germaniei postbelice: umilinţa suferită la Versailles şi problemele grave de ordin socio-economic dintre anii 1918-1923 şi 1929-1933. Într-o asemenea situaţie, Hitler a fost în măsură să exploateze existenţa unei ostilităţi latente împotriva evreilor şi să o transforme într-o politică radicală a urii”. Oricâte explicaţii s-ar încerca, faptele şi cifrele sunt covârşitoare: numărul oamenilor ce au căzut victime politicii hitleriste este tulburător. Şase milioane de oameni şi-au găsit sfârşitul în lagărele morţii de la Auschwitz, Chełmno, Majdanek, Treblinka ori în ghetoul din Varşovia. Politica rasială a fost introdusă de Hitler în mod treptat, tocmai pentru a amăgi opinia publică internaţională. La 15 septembrie 1935 au fost adoptate primele legi rasiale, intrate în istorie ca Legile de la Nürnberg. Acestea prevedeau că cetăţenia germană o puteau deţine numai persoanele de origine germană; totodată se interziceau căsătoriile mixte: dintre evrei şi etnicii germani, cât şi relaţiile extraconjugale. La 9 noiembrie 1938 au fost adoptate primele măsuri fizice împotriva evreilor prin pogromul generalizat în toată Germania, în aşa-numita „noapte de cristal” (Kristallnacht) fiind distruse case, magazine şi sinagogi; peste o sută de evrei au fost omorâţi şi circa 20.000 trimişi în lagăre de concentrare. Punctul culminant al crimelor a fost atins odată cu Conferinţa de la Wannsee, în cadrul căreia înalţi funcţionari de stat din partidul nazist şi guvern au decis "Soluţia finală în chestiunea evreiască", la cererea expresă a lui Hitler.

Prăbuşirea celui de-al Treilea Reich

Împingerea Germaniei în război a fost, de fapt, primul semn al începutului sfârşitului Hitler. Cu toate victoriile de început dintre anii 1939-1941, Hitler şi conducerea militară a Germaniei au făcut marea greşeală de a-şi subestima inamicii, Marea Britanie şi Uniunea Sovietică, precum şi greşeala de a începe un război pe două fronturi, cu aceste două puteri. Orbit de succesele înregistrate de „războiul fulger” (Blitzkrieg), Hitler a dat semnalul Operaţiunii Barbarossa, care prevedea invadarea Uniunii Sovietice printr-o campanie rapidă, înainte de venirea iernii. Invazia a început la 22 iunie 1941. Hitler primeşte o nouă lovitură în luna decembrie a aceluiaşi an prin intrarea în război a Statelor Unite ale Americii. Înverşunarea sovieticilor, noroiul, apoi nămeţii şi frigul iernii au oprit înaintarea Germaniei. Hitler a rămas convins că victoria finală era posibilă, ceea ce dovedeşte că-şi pierduse clarviziunea militară ce îl caracterizase la începutul războiului. În 1943, armata germană se afla în defensivă, pierzând iniţiativa şi, treptat, toate visurile bolnave de preamărire ale lui Hitler s-au sfârşit, lăsând în urmă o Europă distrusă şi şaizeci de milioane de victime.

[modifică]
Moartea lui Hitler - varianta general acceptată

La 30 aprilie 1945, în toiul ultimelor lupte grele în Berlin, când trupele sovietice se aflau la mică distanţă de cancelaria Reich-ului, Hitler s-a sinucis, muşcând o capsulă de cianură şi împuşcându-se. Trupul lui şi cel al Evei Braun (amanta lui, cu care se cununase în ziua precedentă) au fost depuse în craterul unei bombe, stropite cu benzină de Otto Günsche şi alte ajutoare din Führerbunker şi li s-a dat foc când Armata Roşie se apropia şi continuau bombardamentele. Înainte de a se sinucide, Hitler îşi otrăvise câinele pentru a testa otrava.

La 2 mai, Helmuth Weidling a capitulat şi a predat Berlinul fără condiţii sovieticilor. Când au ajuns la cancelarie, forţele sovietice au găsit trupul Hitler şi au efectuat o autopsie folosind amprente dentare pentru identificare. Rămăşiţele lui Hitler şi ale Evei Braun au fost îngropate secret de SMERŞ (organizaţia „Smert Şpionam”) la sediul acesteia din Magdeburg. Potrivit Serviciului Federal Rus de Securitate, un fragment de craniu uman păstrat în arhivele sale şi expus într-o expoziţie din anul 2000 provine din rămăşiţele pământeşti ale lui Hitler. Totuşi, autenticitatea craniului este pusă sub semnul întrebării de mai mulţi istorici şi cercetători.

În mai 1945, Germania era complet ruinată şi nicidecum o „Germanie mare” în stare să distrugă Rusia bolşevică sau să creeze o nouă ordine mondială bazată pe supremaţia aşa-zisei rase „ariene”.